I. Într-o mai veche discuție referitoare la ecranizări, deplângeam faptul că cinematografia noastră nu dovedește — încă — forța, sau măcar curajul, de-a „ataca” ceea ce numeam, atunci, „cetățile de scaun” ale literaturii românești contemporane: „Desculț”, „Nicoară Potcoavă”, „Moromeții”, „Groapa”... Confruntarea cu însăși capodopera mi se părea din mai multe puncte de vedere benefică pentru filmul românesc un asemenea gest fiindu-i necesar și suficient pentru a-și proba (sieși, ca și spectatorilor) maturitatea estetică și civică.
Iată că, acum, gestul s-a făptuit — spectatorii fiind în posibilitatea de a vedea un film realizat «după volumul I al romanului cu același titlu de Marin Preda». Am citat precizarea înscrisă pe genericul filmului: precizare mai mult decât bine-venită — știut fiind că, între cele două „volume” ale „Moromeților” (de fapt, două cărți diferite, scrise la 12 ani distanță una de cealaltă), deosebirile sunt nu numai de apariție, ci și de viziune de abordare a universului specific și, nu în ultimă instanță, de valoare.
Așadar, filmul realizat de Stere Gulea (pe un scenariu care tot lui i se datorează) reprezintă versiunea cinematografică a romanului „Moromeții” apărut în 1955 — și care, apoi: adică prin apariția unei continuări, în 1967, a devenit „volumul întâi”.
Exprimându-ne cu franchețe, s-o spunem de la bun început că — fără a fi la înălțimea romanului, și nici la nivelul tuturor așteptărilor noastre — filmul lui Stere Gulea rezultă dintr-o viziune pe cât de austeră, pe-atât de inspirată asupra cărții; totodată, el marchează nu numai prima întâlnire fericită a literaturii lui Marin Preda cu „arta fără muză”, ci și o mărturie complexă și convingătoare despre capacitatea cinematografiei noastre de-a se angaja, cu rezultate dintre cele mai însemnate, în acțiuni de mare anvergură artistică și socială.
Abordarea de către cinematograf a marii Iiteraturi presupune, cu necesitate, un proces de simplificare, de reducere la esențial — cu sacrificarea, inevitabilă, a unor aspecte desigur importante în economia romanului, dar dificil (dacă nu imposibil) de transpus în film. În acest sens trebuie citit și Moromeții lui Stere Gulea — lectură în efectuarea căreia comparația cu romanul nu trebuie să intervină ca o necontenită sursă de reproșuri, ci doar ca un necesar (nu și suficient) punct de referință... Zic „nu și suficient” deoarece consider că, oricât de valoroasă, literatura singură nu-i e de-ajuns cinematografului pentru a merge pe propriile-i picioare: rațiunea existenței filmului subzistând, după cum se știe, în propria-i specificitate...
Se revendică filmul lui Stere Gulea de la o asemenea specificitate? Fără îndoială că da... Înainte însă de-a aduce și argumentele răspunsuIui nostru, să precizăm care dintre liniile de forță ale romanuIui se regăsesc în film — și în ce măsură funcție de această precizare fiind și gradul de specificitate filmică atins de această primă versiune cinematografică a „Moromeților”.
După cum se știe, cartea — frescă a realităților rurale din Câmpia Dunării — descrie un cuprinzător arc de boltă între două fraze: despre timpul care (mai) avea și, respectiv, nu mai avea răbdare. Fără a fi citate (direct sau aluziv) în film, cele două fraze sunt mereu prezente în Moromeții lui Stere Gulea, determinându-i cursul și stabilindu-i apartenența stilistică. Căci, citite din perspectiva istoriei, cele două fraze nu fac altceva decât să rescrie — în limbajul impersonal al comentariului obiectiv — destinul personajului principal: pe care evenimentele ce se precipită în anii imediat premergători celui de al doilea război mondial îl exilează într-o muțenie și o singurătate ca și absolute.
Aceasta mi se pare a fi principala Iinie de forță a romanului — pe care filmul o surprinde cu exactitate și o preia inspirat: procesul însingurării lui Moromete nefiind rectiliniu, ci asemeni unei spirale, ale cărei volute — largi, cât timpul mai avea răbdare — își scurtează vertiginos raza, și, sub imperiul unor întâmplări tot mai necruțătoare, îl poartă pe erou până în punctul nevralgic al înstrăinării (de ceilalți, dar și de propria-i esență).
După cum s-a observat, drama lui Ilie Moromete (în esență, economică și socială) capătă în roman forma unei drame a paternității: răzvrătirea fiilor împotriva tatălui fiind — într-un fel — ecoul unei lumi în prăbușire... În general, comentatorii cărții au scos în evidență doar răzvrătirea celor trei: Paraschiv, Nilă, Achim; iar filmul urmărește fidel — și, aș îndrăzni să spun, cu oarece plăcere — raporturile dintre Moromete și fiii săi din prima căsătorie. Dar Stere Gulea intuiește și un al doilea tip de răzvrătire împotriva autorității paterne: răzvrătirea mezinului, Niculaie cel-dornic-de-carte, a cărui voință înfrânge în cele din urmă hotărârea dintâi a tatălui — și filmul se încheie, semnificativ, tocmai cu secvența plecării celor doi la oraș (unde mezinul urma să fie înscris la școală).
Că secvența respectivă nu există în „Moromeții”, ci i-a fost sugerată regizorului-scenarist de o pagină din „Delirul”, nu ne deranjează: dimpotrivă, ea vine să confirme impresia de abordare creatoare a cărții lui Marin Preda — de către un film care poartă din plin amprenta personalității artistice a autorului său.
