REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Moromeții (3)


     Marin Preda poate dormi liniștit, cineva l-a înțeles: Stere Gulea. Acest regizor rar are în el cheia universului rural românesc, ruginită de atâta uitare, topită uneori până la dispariție de niște mâini nevolnice. Stere Gulea știe ce-i țărănul și prin câte spune și prin cum spune, și prin câte nu spune. În primul rând el nu spune prea mult, înțelegând că acest univers este hermetic, o hieroglifă așa cum e salcâmul lui Preda, prânzul pe câmp, bocetul în cimitir, fierăria lui Iocan, ceața finală, ca o geneză.
     Nici Marin Preda n-a fost un discursiv. Oamenii ca el, când vorbesc, ascund ceva; natura când se arată se ascunde în fapt, e disparentă și insondabilă ca și sufletul omului din care-i plămădită. Câtă libertate și câtă necesitate legiuiește această lume? Cumplită „gheara nevoii” o face brutală, neblândă până la inimaginabil, crudă dincolo de limită, dar fragilă pentru spirit și transparentă până acolo încât lacrima, surâsul, iubirea capătă niște irizări pe care nici o altă artă decât cea a lui Marin Preda nu le-a putut tălmăci. Nicăieri. Un umor pe care nimeni în literatura română — nu l-a avut până la el, face și mai iscusit actul eliberator, mântuirea prin spirit.
     Întotdeauna enigma artei lui Marin Preda, va sta intactă în fața istoriei la hotarul părelnic dintre prihănirea sau trivialitatea și neprihănirea unui mod de a fi care se naște, paradoxal, tocmai din această tăvălire în viața urâta și densă, la care îl condamnă pe om, pe țăran, încleștarea cu pământul. Nu știi cine va muri, omul sau pământul, e sigur că nu pământul și totuși omul acesta bătut de intemperiile soartei, atât de stors și chinuit, înglodat în pământ până-n gât, iese deasupra și ne dăruiește lecția sa, ne-o dă nouă, ca pe o pâine, lumii întregi, înainte de a dispare. Ce scurtă e Iumina pe care ne-o trimite, și cât de semnificativă.
     Mai întâi prin faptul că Ilie Moromete nu mai este un țăran fabulos. Fabulosului Ilia Muromeț, cu statura lui continentală și cu toate vertijurile abisale pe care le aduce cu sine peste lume, autorul român îi opune țăranul de la Dunăre, un simplu om, sustras mitologiei negre, dispunând doar de o bună minte, de o logică, doar a sa, a nimănui altcuiva. Un ireductibil al omului, al ființei umane, desfăcută din niște lanțuri grele care vin din primordii. În locul puterilor terifiante — cosmice, mitice. sociale, strivitoare pentru om, în locul puterii, pe scurt, Preda introduce un zâmbet latin. Să vedem însă cât va rezista acest substitut. El rezistă pe durata cărții, iar acum și a filmului. Poate cândva și a timpului. Moromete se află, în carte și în film la marginea mitului, dincolo de raiul acestuia, de fantasmagoria și miracolul din perimetrul mitic, el e în afară, un om liber, și el cunoaște voluptatea libertății și toate servituțile ei. Ce scurtă clipă însă.
     Din acest punct de vedere al timpului în care se petrece acțiunea, cartea lui Marin Preda și filmul lui Stere Gulea intră sub specie istorică, fiindcă istorisesc un moment perimat. Este vorba de momentul istoric când, după milenii, țăranul român a primit pământ, prin reforma agrară din 1921, chiar dacă această libertate a durat o clipă, doar câțiva ani. Iată, avem deja o mitologie a acelui scurt moment de libertate. Ilie Moromete se putea măsura pe atunci cu regele, „marele agricultor”, care putea să aibă mai mult decât el, câte loturi de pamânt? Drept care țăranul îl și ignora, suveran, pe suveran. Dar relația cu un stat pe care suveranul Moromete avea iluzia de a-l putea păcăli? Căci pe cine se bizuia statul? Pe un agent fiscal și pe un jandarm, căruia un alt „suveran” îi smulgea arma să-l bată măr. Forțele insidioase ale istoriei lucrau încă subteran, omul nu le putea simți sub jubilația libertății decât în forma disoluției familiei. Poate tocmai de aici donquijotismul lui Moromete. Acel donquijotism nu mai puțin impetuos și dramatic decât cel al cavalerului Tristei Figuri, cu diferența că în Câmpia Română, față de Mancha, lancea era sapa, iar iluzia ținea cât un fum de țigară. Moromete fumează din el, își autoîntreține combustia onirică, până la deplina consumare pe care istoria i-o asigură, i-a asigurat-o definitiv. Nu s-a mai văzut un perdant de asemenea proporții, un asemenea incorigibil al iluziei. Ilie Moromete își imaginează, împotriva tuturor forțelor malefice, inclusiv cele ale familiei proprii sau ale „filosofiei”, că lumea poate fi salvată prin duh, chiar dacă el își pierde lotul. Am putea zice că Moromete are și el, ca tot omul, „opiniunea lui”, opinie pe care Marin Preda o reconfirmă azi și prin filmul lui Stere Gulea.
     Ce se poate spune despre Victor Rebengiuc în film? E Moromete, nu e Moromete? Rebengiuc a zidit un monument. Monumentul, atât de viu cum este, nu poate să semene decât în plan ideal cu modelul din care vor decurge și alți Moromeți. Luminița Gheorghiu, în femeia lui Moromete a izbutit deplin, fără rest. Ca și copilul Marius Badea în Niculae, care concentrează întreaga dramă. Imaginea nepicturală e un cadru cosmic, o natură părăduită, nu o Arcadie. Pe aici Dumnezeu a făcut lumea din ce-a putut: lut, bălării, salcâmi, lumină. Umanitatea naturii vine dintr-un tot în care omul se înscrie și ca parte și ca întreg. A izbutit în tot, Stere Gulea.
     Toamna, la timp de secetă, cînd butucul de vie nu mai află abur de apă, nici în cer și nici în pământ, vița suge strugurele adăpostindu-se din lacrima proprie, până când boabele uscate și tari capătă strălucirea chinuitoare a diamantelor. „Moromeții" — carte a apărut la timp de secetă.
 
 
(Luceafărul, 3 octombrie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: marin preda, morometii, paul anghel, stere gulea, victor rebengiuc

Opinii: