Una din capodoperele literaturii române, romanul „Moromeții”, a cărui primă versiune a întâiului volum Marin Preda a scris-o în 1949, este o neobișnuită frescă a realităților rurale din Câmpia Dunării, relatarea evenimentelor avându-și punctul de plecare înaintea celui de-al doilea război mondial. Cartea surprinde viața de răspântie a unui sat, în care se înfruntă mici grupuri și indivizi, având interese apropiate legate în primul rând de asigurarea avuției materiale.
Mitologia rurală, tipologia umană țărănească, mentalitățile și obiceiurile, ciclurile biologice, naturale și profesionale, tradițiile și dorințele, iubirile și conflictele sociale sunt prezentate de Marin Preda cu o expresivitate unică la noi, sugerându-se totodată valoarea satului ca izvor și rezervor al vitalității naționale. Viața este trăită intens, aproape instinctual, în toată complexitatea ei. În prim plan se află familia lui Ilie Moromete, capul ei fiind, cum s-a spus adesea, o adevărată personalitate socratică, materializarea ideală a unei posibilități de existență a românului. Limba vie, colorată, neaoșă, încărcată de expresii tipic moromețiene, o varietate stilistică rar întâlnită, ce nu iese însă din unitatea de viziune a cărții, fac tot farmecul și originalitatea acestei capodopere.
Transpunerea cinematografică a romanului „Moromeții” (volumul întâi) devine din toate aceste motive un act de curaj, o asemenea sarcină revenindu-i regizorului Stere Gulea, care și-a încercat marea șansă recomandată de experiența sa la filmele larba verde de acasă, Castelul din Carpați și Ochi de urs (ultimele două fiind ecranizări după Jules Verne și Mihail Sadoveanu). Evident, nimic din câștigurile anterioare nu aveau cum să răzbată în această nouă tentativă a sa, care i-a impus o schimbare fundamentală de stil și concepție, de la pelicula alb-negru la interpretarea sensurilor romanului cu prelungiri finale în afara lui.
Desigur, rămâne în seama spectatorilor și a criticii să aprecieze munca regizorului și a înzestratei sale echipe de creație și de producție, inclusiv a îndrăzneței distribuții. În orice caz, această tentativă de mare responsabilitate a cinematografiei noastre trebuie privită ca un eveniment, ca o dorință constantă de a redimensiona filmic în continuare marea noastră literatură ca pe cea mai reală (și verificată) șansă de pătrundere a filmului românesc în lume.
