Terminat acum câteva luni, filmul
Mondo umano are șansa de a putea apărea pe ecrane într-o perioadă în care împotrivirea poporului nostru la cursa înarmărilor ia forme de o amploare fără precedent. Școlile își aduc elevii la cinema ca să-i facă să vadă — nu numai să audă — ce-ar însemna un război, atomic. O serie de mitinguri pentru pace se prelungesc cu „vizionarea colectivă” a acestui film („eseu cinematografic” era numit de către directorul casei producătoare și cred că nu greșea). Ideea cea mai înaltă a noii producții este că mai presus de orice, omenirea are nevoie de pace.
Ne aflăm, deci, în fața unui film care, după aceste prime semne, nu va împărtăși soarta obișnuită a documentarelor de lung metraj, pe cât de rar apărute pe atât de puțin văzute. „Organizat” sau individual, pelicula va ajunge la public ca să-i arate ceva din „spectacolul Iumii” contemporane. Ținta implicită și explicită a autorului e aceasta: ca să-și continue spectacolul, lumea are nevoie de pace, de peace, de mir, de paix. Poate cineva să numească o țintă mai nobilă?
Folosind o formulă utilizată până în ultimul an mai rar (în stagiunea aceasta el e, totuși, al treilea film „de montaj”), filmul se înscrie într-un climat cinematografic care de ani și ani ne-a familiarizat cu tezele lui esențiale. Toate produsele cinematografiei noastre, indiferent de statura lor, au fost și sunt emanații ale unui spirit dornic să construiască în pace și, dacă se poate, într-o decentă prosperitate. Expresivitatea multor pelicule e discutabilă, dar intențiile lor sunt nete. Cineaștii noștri filmează din perspectiva unui popor care nu cunoaște poftele expansioniste. El vrea să trăiască mai bine, dar știe că pentru a trăi mai bine trebuie, în primul rând, să trăiască. A dori pacea este, dealtfeI, un semn de elementară normalitate. Întrebarea e: trăim pe o planetă normală?
Ioan Grigorescu și-a intitulat filmul
Mondo umano. Fie că autorul a vrut, fie că n-a vrut să dea o replică, rapelul la
Mondo cane se declanșează automat. Acum vreo patrusprezece ani, când a rulat și la noi (cu un „comentariu adaptat”, iscălit de însuși autorul prezentei producții) filmul lui Jacopetti a produs un oarecare șoc. Poate nu chiar șocuI scontat de cineast care căuta scandalul cu lumânarea (și l-a și avut și nu puține au fost acțiunile de protest public împotriva „acestui film care arată o lume dezaxată” și nu puține au fost procesele intentate acestui documentarist zavergiu, acuzat când că a trucat realitatea, când că a cerut unor sălbatici, desigur contra cost, să descăpățâneze, în fața camerei, o ființă umană),
Mondo cane a produs oarecare curiozitate și multă repulsie. Spectatorii cu ficatul debil ieșeau din sală când vedeau farfuriile pline cu furnici și pe distinșii gurmeți ronțăindu-le în extaz; privitorilor li se întorcea stomacul pe dos când pe ecran se înfulecau clătite umplute cu ploșnițe (călite). Jacopetti voia să arate ce n-a văzut Parisul, iar parizienii și locuitorii altor metropole rămâneau, cu gura căscată, privindu-și contemporanii: unul își dădea foc ca să ajungă mai repede la nu știu ce duh, altul strecura un arici viu pe beregata unui rechin, un umflat se distra pălmuind un sfrijit, în ritmul Rapsodiei lui Liszt. Dacă nu mă-nșel, cu această scena se și termina filmul. De la
Mondo cane se ieșea cu o senzație de jenă.
De la
Mondo umano ieși cu o senzație de alarmă. Comentatorul nu vrea în niciun caz s-o provoace. El te asigură că „oamenii au rămas oameni și așa vor fi și în anul 2000”, el zice că „oamenii n-au uitat să râdă, să cânte, să danseze”. Pe ecran apar copii mâncând înghețată, copii în leagăn, silueta lui Charlot, călușari, mulțimi în costume de carnaval, explozii de artificii, tineri dansând, picioare dansând, negrese dansând. Comentariul asigură că „bucuria e în natura omului și în dragostea Iui de viață”. Veselia finală ne apare mai mult ca proiecția unei speranțe încăpățânate, decât ca o prelungire firească a ceIor arătate mai sus. Luciditatea ne obligă la îngrijorare, dar desigur, nu ne interzice speranța. Aceasta este și intenția filmului.
Dacă n-am citi în ziar, dacă n-am deschide televizorul, dacă n-am avea ca bibliografie decât filmul aici discutat, ar trebui să recunoaștem că în 1981 nici optimismul nu mai e ce a fost odată și că acest „omul, ce mândru sună!" (fraza finală) nu mai sună deloc chiar atât de mândru. Vasăzica spune pelicula „peste 400.000 de savanți lucrează azi în domeniul perfecționării armamentului îndeosebi cel nuclear”; vasăzică pentru fiecare locuitor al pământului, pentru fiecare om (omul, ce mândru sună) există o rație de infern bine stocată, bine apărată: 15 tone, nici una mai mult, nici una mai puțin, de explozibil clasic. Vasăzica pentru fiecare european — europenii au fost întotdeauna fruncea — semenii lor — omul, ce mândru sună — au pregătit o doză încincită: 70 de tone de explozibil pe cap de locuitor. Vasăzică la 200 de persoane există o bombă — Hiroșima. Priviți-vă cartea de imobil și socotiți la câte hiroșime vă dau dreptul. Cine? Canibalii cu mărgele arătați de Jacopetti? O, nu! Antropofagia modernă se practică azi în smoking. Comentatorul zice: Omul, ce mândru sună, dar tot el — și pe bună dreptate — mă obligă să gândesc: Omul, ce alarmant sună!...
Partea cea mai impresionantă a filmului este legată tocmai de capitolul în care autorul se ocupă de acest veac care „a deschis era atomică, a călătoriilor cosmice, dar și a echilibrului terorii prin cursa înarmărilor”.
Jurnalele sunt pline de cifre înspăimântătoare, dar când aceste cifre se transformă în imagine, când ecranul se umple de uzine nucleare, când „sarcofagele” cu deșeuri radioactive traversează pânza, când explozia atomică devastează oceanul, când apocalipsul nu mai vine din ficțiunile lui Coppola, ci din documentare O.N.U., ideea că acest mondo este umano te cutremură și-ți vine să te întorci cu tandrețe spre idilicul, blajinul, pastoralul
Mondo cane care ne scandaliza „pentru că exploata senzaționalul”. Dacă filmul acesta este o invitație la luciditate (este!), trebuie să recunoaștem că „investigarea cotidianului” este de un număr incalculabil de ori mai crudă decât inventarierea extravaganțelor. Lumea care se hrănea cu furnici ne apare azi infinit mai umană decât această lume care mănâncă rațional, dar ne dă posibilitatea să murim de câteva zeci de ori. „ca și cum ― bine zice comentatorul ― o singură moarte nu ne-ar fi de ajuns”.
Filmul este construit caleidoscopic pe ideea „bătrânului Will”: „Iumea-ntreagă e o scenă, iar noi toți actori în ea”. Cineastul, aflat aici pe post de autor total a avut, mai mult decât oricare confrate al său, posibilitatea să traverseze în lung și-n lat numita scenă și este meritul hărniciei lui că aceste numeroase călătorii n-au rămas în jurnalul personal, ci s-au transformat în reportaje filmate, în rubrici permanente, în cărți și acum într-o producție pentru marele ecran. Ioan Grigorescu are reportajul în sânge și de câte ori își urmează, cu încredere, această chemare nu dă greș. Părțile ceIe mai convingătoare ale filmului sunt acelea în care autorul vorbește la obiect, când potențează imaginea cu o informație complementară: „visul apei” (tărgile acoperite de cadavre de copii uciși de sete, pompa seacă, ființe umane adăpându-se dintr-un râu noroios, șefi de triburi patronând ceremonia apei) calvarul foamei care „n-are nici mitologie, nici filozofie, ci numai victime”: copii legați de talerele unor ciudate balanțe, copii cu capete de octogenari, degete de femeie care îndeasă în gura copilului un fel de terci. Și apoi copiii, alți copii, copii care fugăresc porumbeii, se bălăcesc în bazine și bat din palme în ritmul unui cântec parcă nedrept de voios. Muki! Muki! — cântă ecranul (aranjamentul muzical:
Ileana Popovici; coloana sonoră: Aly Yener). De undeva, dintr-o altă secvență, îi răspunde un crab abia ieșit dintr-o figură omenească. (imaginea: loan Grigorescu, Pantelie Tuțuleasa, George Voicu).
Montajul (Alexandra Petrescu și
Mircea Ciocâltei) creează adeseori asociații inspirate. Ritmul său preferat e staccato. Metoda trage spre pointilism. Stilul se schimbă uneori pe parcurs; în fragmente de cinévérite se intercalează porțiuni de cinematograf „poematic”: cai galopând au ralenti, imagini feerice, păduri filmate dintr-un unghi de basm: „să învățăm să pătrundem tâlcul basmelor” ne îndeamnă comentatorul, trecând cu maximă dezinvoltură de la un registru Ia altul. Comentariul cam potopitor pare încărcat excesiv de proverbe (de preferință latinești) și de citate: Saint Exupéry, Diogene, Montesquieu, Anatole France, Einstein, Dante, Herodot, Paul Eluard etc. etc.
În cele mai bune capitole, cum ar fi acela al podurilor ― podul văzut ca simbol al fraternității și al supraviețuirii, căci „un singur râu nu cunoaște podul: Stix-ul” avântul reporterului despovărat de grija literaturizării atacă frontal și la țintă. Aici sensul filozofic apare firesc, fără efortul filozofării. Aici poezia nu mai e veșmânt, ci trup. Aici cuvintelor le cresc aripi și imaginile te izbesc drept în inimă.
