REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Mofturi 1900


     În sfârşit: Caragiale! Pentru prima oară Caragiale pe ecran. Afirmaţia ar părea surprinzătoare. Dintre toate filmele zise sau pretinse Caragiale, după părerea mea pot fi reţinute două şi anume: O noapte furtunoasă a lui Jean Georgescu — deşi ea se poate numi mai degrabă o excelentă comedie inspirată de o piesă de Caragiale, decât un film Caragiale — şi scurtmetrajul lui Boroş Politică cu... delicatese. Să fim bine înţeleşi. Arta lui Caragiale este mai ales verbală. Chiar teatrul lui se bazează aproape exclusiv pe cuvinte şi prea puţin pe imagine. Totuşi au fost directori de teatru (ca Ionel Teodoreanu) care a avut ideea că se găseşte foarte mult teatru în „momentele" şi „schiţele" lui Caragiale. Iată care este totuşi baza reală a acestei greşite idei. Lectura „Momentelor" trezeşte în mintea spectatorului un întreg balet de măşti, de figuri pitoreşti şi caraghioase. Dacă ar exista o artă unde nu cuvintele comentează imaginile, ci unde baza sunt cuvintele iar imaginile doar comentariul acestora, atunci cu o asemenea tehnică s-ar putea într-adevăr face „filme Caragiale". Or, o asemenea tehnică există, şi se cheamă cinematograf vorbitor. Un „film Caragiale" este numai acela unde imaginile comentează vorbirea şi nu viceversa. Gen cu totul nou. Pot chiar spune mondial nou. Şi este imensul merit al lui Jean Georgescu de a fi adus pe lume acest nou născut, Mofturi 1900. A fost, dealtfel, nevoit s-o facă. Numai aşa se poate transpune Caragiale pe ecran. Meritul, şi totodată nenorocul lui Jean Georgescu. Căci arta verbală a lui Caragiale este intraductibilă în vreo altă limbă. Fenomen artistic de valoare mondială pentru noutatea şi ingeniozitatea lui, filmul lui Jean Georgescu e condamnat să rămână veşnic încuiat în graniţele ţării. (Ca să fim drepţi, această inovaţie artistică, adică cuvinte pregnante comentate de imagini, a mai existat o dată, o singură dată, cu ocazia bunelor ecranizări shakespeariene ale unor Laurence Olivier şi Renato Castellani). N-am destul loc aci să arăt cu fapte cum filmul lui Jean Georgescu e o încântare din toate punctele de vedere. Fiecare silabă este o reuşită; o necontenită „trecere la altceva", o trecere la „frumuseţea vecină"; o miraculoasă alianţă de bogăţie compactă şi curgere nesilită, ca în cele mai bune filme de artă americane din perioada optimă 1930-1940. Mai puţin nu se poate spune. Avem, aci, o împreunare de trei lucruri: pictură de moravuri, film cu scheciuri (însă infinit mai „articulat" decât majoritatea filmelor de scheciuri celebre) şi în al treilea rând, pictură, portretistică pură.
     În sfârşit, ca unul care l-am cunoscut pe Caragiale la noi în casă pe când eram copil şi-l auzeam ceasuri întregi povestind, apariţia lui „în carne şi oase" pe ecran, grimat şi costumat exact cum era el, este aşa de halucinant asemănătoare, încât mi-a dat net sentimentul miracolului.
     Am explicat adeseori cum acest regizor, după Noaptea furtunoasă, excelentă ecranizare a unei piese, dar într-o mai mică măsură un „film-Caragiale", a încercat şi o a doua formulă ecranizînd schiţe scurte (Arendaşul rornân ; Lanțul slăbiciunilor ;Vizita). Nu m-am sfiit a spune că acele filme aveau destul de puţin Caragiale într-însele. Dar artistul nostru nu s-a lăsat. A continuat şi a sfârşit prin a birui. Mai întâi a înţeles că fenomenul Caragiale comportă o singură formulă de film: filmul de scheciuri. Fără să ştie, Jean Georgescu a pus în practică o idee a lui Ibrăileanu (poate cel mai mare „înţelegător" al lui Caragiale), care spunea că baza fenomenului Caragiale, esenţa lui, se găseşte în „momente" şi „schiţe". Aceste multe instantanee, adunate împreună şi articulate într-un ansamblu, fac un roman, primul adevărat roman de literatură română, avînd drept erou pe Mitică sau mai exact: diverşi „mitici", „amici". Unul din aceşti eroi, aflându-se într-un oraş unde nu mai fusese niciodată, spunea : „Intru în cafenea. Acolo ce să vă, spun? Numai amici !" Da. Amici. Și Cafenea. Cafeneaua este ideea-ciment care leagă scheciurile din care se compunea o anume faună a epocii lui Caragiale. Micburghezul jovial de pe atunci, flecar şi bugetivor, se năştea, trăia, prospera şi murea la . .. cafenea. Acolo, sub formă de şuetă la o bere, retrăiau evenimentele care se bucuraseră de un început de trăire în viaţa reală. Faptele, până nu se prefăceau în palavre şi trăncăneli, nu erau decât nişte jumătăţi de fapte. Jean Georgescu a înţeles, intuitiv, instinctiv, asta, după ce de mai multe ori dăduse greş. O persoană care l-a cunoscut bine pe Caragiale și care avea o bună idee despre talentul acelui om, o persoană de o vastă cultură literară şi de un rar bun gust, s-a înnebunit ca şi mine după filmul lui Jean Georgescu. Această persoană se numeşte Ecaterina Logadi şi este Tuşchi Caragiale, fiica autorului nostru.
     Spuneam aici că Jean Georgescu, cu această, ocazie, reconstituie cinematografic procesul mental al lecturii, operaţia psihologică, a cititului, a cititorului lui Caragiale. Şi încă ceva: aşa cum am mai spus, el a compus un film unde nu cuvintele comentează imaginile, ci viceversa. Inovaţie importantă. De aceea problema se pune acum aşa :
     Nu are nici o importanţă faptul că această excepţională operă a fost sau n-a fost inclusă în. programul Festivalului de la Mamaia. O asemenea lucrare este, ca şi desenul animat al lui Gopo, de nivel Cannes. Tragedia e alta. Cum fenomenul Caragiale e foarte tipic şi topic românesc, trebuie să ne căznim a găsi un procedeu cinematografic pentru a face accesibilă în toată plenitudinea ei această lucrare spectatorului străin, în ciuda faptului că farmecul caragialesc este direct legat de limba noastră. Dar românul e ingenios ...
(vol. "Metamorfoze cinematografice")


Galerie Foto

Cuvinte cheie: d.i. suchianu, jean georgescu, mofturi 1900 film

Opinii: