De când fac eu film (şi s-au adunat câţiva ani de atunci), anul acesta am avut, în sfârşit, norocul să lucrez cu un partener aşa cum mi-am dorit întotdeauna.
Rar să te înţelegi cu partenerul dintr-o singură privire. Nu mai vorbesc de faptul că lancu (aşa îl cheamă) este primul coleg care, jucând împreună de-a lungul unui film, nu a încercat niciodată să-mi încalce vreo replică.
Lucru de necrezut aproape, nu m-a întrebat niciodată ce contract am.
Nu-mi cere ţigări sub pretextul de mult tocit: „Pe ale mele le-am uitat la garderobă”.
Cu toate că este la primul film, lancu nu şi-a exprimat niciodată dorinţa de a mai face şi altele.
În general, se poartă, ca un înţelept. Este un exemplu de modestie şi punctualitate. Execută corect şi prompt tot ce i se cere.
Am învăţat foarte mult de la el, mai ales în domeniul comportării fireşti, neafectate.
Nu se duce în pauzele de filmare la regizor să-l influenţeze, ca în momentul în care eu spun marele monolog al filmului, să-i facă lui nişte prim-planuri de ascultare, chipurile pentru un montaj mai nonconformist, deci „mai modern”!
Nu are pretenţia să i se rezerve cutare sau cutare loc în autobuz, respectă şi iubeşte pe toţi membrii echipei.
Nu înjură, nu bârfeşte, nu este invidios.
Într-un cuvânt, are numai calităţi Din această cauză mi-a câştigat definitiv admiraţia şi dragostea, drept care, dacă nu ar fi iubit cu atâta pasiune libertatea, i-aş fi făcut cadou o zgardă.
Da, o zgardă! A! Am omis să vă informez că lancu este un superb câine ciobănesc cu care am avut marea plăcere să joc în filmul „Moartea lui Ipu“.
Când vor apărea aceste rânduri, Iancu va fi de mult printre ai săi, la stână.
Tare mult aş vrea să ştiu ce va povesti el celorlalţi dulăi în nopţile lungi de iarnă viscolită. Pentru că am uitat să vă spun: singurul defect al lui Iancu constă în faptul că pentru el toţi oamenii sunt ciobani, indiferent de defectele care îi diferenţiază.
Săracu' lancu! Cu asemenea mentalitate nu ajungi vedetă!
