Se pot detecta, în filmografia de pân-acum a lui Manole Marcus, două tendințe principale, care-i captează — rând pe rând sau concomitent — atenția creatoare și-i definesc, în fond, profilul artistic: uneia dintre ele, care-l apleacă pe regizor către dezbaterea gravă a problematicii condiției umane, i se înrolează filme ca Străzile au amintiri, Cartierul veseliei, Zodia fecioarei, Canarul și viscolul, Puterea și adevărul, Orgolii; cealaltă — reflex al unei reale deschideri către comedie și divertisment, nu fără dramatice conotații uneori — este ilustrată de Actorul și sălbaticii („cap de serie” la propriu și la figurat), Operațiunea Monstrul, Punga cu libelule, Non stop, Ca-n filme și, recent, Mitică Popescu.
Se știe că „Mitică Popescu” (piesa și personajul, deopotrivă) a fost conceput(ă) de autorul său ca «o replică la imaginea tradițională construită de Caragiale și L. Rebreanu», ca o încercare, deci, de a-I „reabilita” în conștiința publică pe „bucureșteanul mijlociu”; ideea — o noutate dramaturgică, la vremea ei, înscriindu-se în atitudinea, generală, a lui Camil Petrescu de a „dinamita” obișnuințele și locurile comune — avea și un suport social: experiența războiului (1916-1919) dăduse „miticismului”, ca fenomen psiho-social, o altă greutate specifică, o profunzime (a gândului și-a simțămintelor) care, odată dobândită, justifică deplasarea fenomenului de sub „focul” ironiei disprețuitoare în zona interesului real.
Din păcate, filmul suferă de câteva „hibe” fundamentale... Astfel, scenariul (scris, cam în grabă, de Dumitru Solomon atribuie eroului mentalitatea cine-melodramelor din epoca de-nceput a filmului mut: idee, după părerea noastră, cu totul falsă (fie și numai din motivele de mai sus), dar pe care regia o preia cu entuziasm, subliniind-o stângaci și apăsat, în secvențe „sepia”...
Ni s-ar putea replica, desigur, că aceste secvențe vizualizează nu mentalitatea eroului, ci privirea pe care el o aruncă „Iumii bune” Așa ar fi, dacă Mitică Popescu (cel din film, nu cel (din piesă) n-ar profesa prin saloane, și „socialism de operetă” — care rimează perfect cu zisa mentalitate. E vorba, aici, probabil numai de o mică inabilitate (scenaristică și regizorală) care ține de greșita dozare a nuanțelor.
Tot de inabilitatea construirii rolului titular ține și distribuirea — în acest rol — debutantului Mircea Jida: actor onest (ca meserie), prezentabil (ca înfățișare), dar... cam atât. În acest rol — complex și dificil — trebuia distribuit un actor cu totul special, din tagma, rară și aleasă, a celor ce realizează instantaneu, prin simpla lor apariție, „priza de simpatie” cu publicul. Și există, în cinematografia, noastră, cel puțin trei asemenea actori: Mircea Diaconu (vă dați seama ce-ar fi însemnat un Mitică Popescu „făcut” de Diaconu?), Mitică Popescu (actorul cu același nume, și care joacă personajul într-un „musical” de succes la Teatrul Mic) și Constantin Diplan.
Dumitru Solomon și Manole Marcus au reușit performanța — imprevizibila și nedorită — de a ne da un Mitică Popescu fără Mitică Popescu!
