Este sigur că nu avem prea multe, nu avem nici măcar destule filme pentru copii, nu avem nici prea mulţi regizori dispuşi să se dedice acestui gen pe cât de uşor în aparenţă, pe atât de dificil în fond, nu avem deci nici o prea mare experienţă în materie, însăşi materia e destul de nouă, pentru că nu sunt decât vreo 14 ani de când regizoarea
Elisabeta Bostan se arunca nu numai cu patimă, dar şi cu consecvenţă în apele, e adevărat proaspete dar şi foarte reci ale filmului pentru copii şi, practic, punea pe picioare un gen, inconfundabil, indiscutabil şi, până la ora actuală, imbatabil, filmul cu destinaţia: copilărie. Pentru că, să recunoaştem, dacă suntem rezistenţi: la farmecul Ilenelor Cosânzene şi Feţilor- Frumoşi din filmele «pentru adulţi», daca suntem gata să fim exigenţi cu ideile mici sau mari din filmele mai mici sau mai mari destinate maturilor, în faţa unui ţânc de câţiva ani, care-şi pironeşte privirea în obiectiv, şi prin el în noi, cu toată forţa celor câţiva ani de candoare trăiţi pe pământ, în faţa unui asemenea hipnotizator fără voie, ne scade brusc exigenţa, ne rătăcim normele de apreciere şi, oricum ar fi să fie filmul acela, strigăm sus şi tare: «ce formidabili actori sunt copiii ăştia, domnule, şi ce fler, ce mână a avut regizorul şi măcar pentru asta filmul merită văzut!» Este clar ca lumina zilei că greşim. Un film pentru copii nu trebuie să se mulţumească cu puţin, şi nu trebuie să ne mulţumească cu puţin. «Pentru copii merge...», este o idee pe cât de proastă pe atât de periculoasă. Abia pentru copii nu merge orice, abia pentru copii trebuie lucrat cu toate lămpile inspiraţiei aprinse, cu toată fantezia la priză. Abia pentru copii trebuie lucrat în «comandă specială». Cu această comandă specială, cu exigenţele şi dificultăţile ei s-a încumetat să lupte regizoarea Geta Tarnavschi după o experienţă în colaborare cu
Gheorghe Naghi şi numită
Aventurile lui Babuşcă, o experienţă nu prea veseiă dar care, spre lauda sa, nu a descurajat-o, spre lauda sa şi spre folosul «genului» care şi-a mai câştigat, se pare, un adept împătimit. De data asta Geta Tarnavschi şi-a asumat tot riscul, scenariul şi regia deopotrivă, dar sprijinită pe o partitură literară existentă şi numită «Movila bătrânului», romanul scriitorului N. lonescu-Dunăraru. Scenariul desfăşoară ordonat şi conştiincios o poveste semiurbană, semirurală cu farmec dinspre Creangă şi precizie de povestitor pentru copii: născuţi în timpul primilor paşi spre o poveste cu tot ce-i trebuie ca să fie şi tentantă şi educativă, o poveste în stare să se constituie în exemplu şi lecţie deopotrivă pentru cei mici şi pentru cei mari. Filmul nu se sfieşte să-şi expună toate obiectivele la vedere, nici să tragă concluzii, nici să sublinieze morala. Construcţia lui este străvezie, ca şi efortul de a ţine în balanţă farmecul cu morala, frumuseţea cu pedagogia şi hazul cu educativul. Se simte permanent veghea neobosită a regizoarei pentru ca totul să fie şi plăcut şi util. Copiii sunt frumoşi sau expresivi, uneori chiar prea expresivi, adulţii îşi iau cu seriozitate rolurile în spinare şi le poartă cu cinste de la un capăt al filmului (şi este într-adevăr plăcut să-I vezi pe
Siiviu Stănculescu cu atâta credinţă tată de «nichiperci», pe
Melania Ursu în chip de mamă bună dar prea supusă soţului, pe
Ernest Maftei, olar şi povestitor de istorii vechi), locurile de filmare sunt plăcute, imaginea lui Aurel Kostrakiewicz curată şi frumoasă cum scrie la carte că trebuie să fie imaginea unui film curat şi frumos şi cu mesaj pe măsură, ideea stopcadrelor, chiar dacă nu e bucăţică ruptă din sufletul unui asemenea film prinde bine, căci unde nu prinde bine un stop-cadru pe imaginea unor copii frumoşi şi zâmbitori? totul e bine şi frumos, chiar dacă nu la nivel de
Vrăjitorul din Oz, totul, minus dialogurile şi nu atât ele, deşi să recunoaştem prea multe mii de pietre, stânci sau sarcofagii tot cântăresc prea mult in spaţiul sonor al unui film, şi totuşi nu atât ele, dialogurile, cât rostirea lor, rostirea aceea actoricească, jucată, şi care aminteşte multe emisiuni radiofonice pentru copii, este piatra din casă, balastul acestui film, care, de altfel, trebuia să plutească peste sufletele noastre, dar mai ales peste cele ale copiilor, ca un fulg. Un fulg de graţie şi de fantezie, sau cel puţin o pană sănătoasă de pasăre domestică dar adevărată, căci numai cu asemenea pană, multicoloră, lucitoare şi teribil de adevărată pot să compar apariţia acelui puşti care răspundea la numele de Duţă, şi cu care regizor să fiu, mâine m-aş apuca să fac un serial. Pentru că, sigur, ideea filmului este generoasă, filmul în sine este educativ, copiii, cum spuneam, frumoşi, descoperirea urmelor cetăţii Lisidava foarte importantă, dar când apărea el, Duţă, tânjind după îngheţată cu fistic şi cu tot dorul după acea îngheţată oglindit în privirea bine înfiptă în ochiul aparatului de filmat, uitam de tot şi cred că am şi şoptit pentru mine: «Domnule, ce actori grozavi sunt copiii ăştia şi regizorul ce fler, ce mai, merită, merită să vezi filmul pentru acest Duţă care...»
Şi bineînţeles că greşeam. Deşi ştiu că pentru acea privire a lui Duţă, regizoarea Geta Doina Tarnavschi a «văzut» vreo cincisprezece mii de copii...
