Celor familiarizați cu arhitectura poveștilor din răsărit, de la „O mie și una de nopți” la „Divanul persian”, le este cunoscut faptul că „piața” (sukk-ul oriental) rămâne un spațiu privilegiat — loc complex și plin de taine, unde se făuresc destine și se pune la cale soarta lumii... Arătând privirii superficiale doar agitație zgomotoasă și țipător amestec de culori, ridicând către nasul zbârcit a dispreț doar miasme, „piața” trăiește de fapt o existență proprie — născătoare de miracole, canalii și eroi. Excelent ecou cinematografic al „gropi” (din „Groapa”) — ecou ce demonstreaza că, la marii artiști, „modelul” trebuie căutat mai întâi în propria lor grandoare — „piața” din Misterele Bucureștilor este abordată de realizatorii filmului din aceeași perspectivă a realismului mitologic pe care i-o recunoșteau romanului comentatorii avizați. Integrându-se acestei perspective, „piața” ocupă — în film — locul central, firele epice și liniile de tensiune ale acțiunii întâlnindu-se aici ca într-un plexum solaris; moment de echilibru între catacombele sordide ale orașului și culisele (nu mai puțin imunde) ale palatului domnesc, între confruntările cu arma în mână și intrigile de alcov, „piața” revine ca un leit-motiv al filmului — ambițios să surprindă „pe viu” marile contraste sociale ale vremii.
În preluarea și transpunerea filmică a sugestiilor scenariului, regizorul Doru Năstase a dovedit o reală capacitate de cuprindere a acestui univers — pe cât de pestriț, pe-atât de complicat; iar filmul îi poartă, în bună măsură, amprenta. În același timp, personalitatea sa puternică — în plină afirmare — a găsit fecunde modalități de lucru cu principalii-i colaboratori... Între aceștia, în primul rând operatorul Ion Anton căruia Misterele Bucureștilor i-a oferit prilejul de-a reveni acolo unde-i este locul: adică în eșalonul dintâi al profesioniștilor meseriei sale. Privită atent, imaginea filmului dezvăluie — în cel puțin câteva cazuri, suficiente pentru a mă susține în cele ce afirm — o adevărată știință de a surprinde adâncimea câmpului, de a da eclerajului o funcție caracterologică, de a schița cu mână fermă portretele eroilor, de-a alcătui veritabile „tablouri de gen”. Datorită operatorului Ion Anton și celor ce s-au raliat concepței sale de lucru (arh. Nicolae Drăgan — autorul decorurilor, prestație exceIentă ca rafinament plastic și exactitate istotrică; pictorița de costume Eugenia Bassa-Crâșmaru) filmul are o plastică proprie, are atmosferă, are ritm. Atenția spectatorului se va-ndrepta, însă, către interpreți. Mai ales că, alături de Marga Barbu și Florin Piersic, distribuția filmului cuprinde o întreagă suită de „nume”: unele — strălucite, altele — strălucitoare... Iertat să-mi fie, însă, dacă — sărind peste celelalte nume, aparținând, toate, unor actori consacrați — voi consemna aici unul singur cel al cascadorului, consilierului de lupte și — acum — interpretului Cseh Szabolcs. Crescând de la film la film, prezența sa — rod al unei dăruiri fără preget — a ajuns în starea de a-și depăși propria-i condiție (de „dublură a vedetei”) și de a încarna un personaj. Căci, așa cum l-au conceput scenariștii, cum l-a văzut Doru Năstase și cum l-a interpretat „Sobi”, Buză-de-Iepure este un personaj și poate că moartea sa în finalul filmului nu-i decât vremelnică. Oricum între atâtea alte reușite Misterele Bucureștilor poate fi considerat și „actul de naștere” al unui actor de tip special: Cseh Szabocs — lucru care l-ar fi bucurat, sunt convins, și pe Doru Năstase.
