REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Mireasa din tren” – cronică de film


     Când pe dreptunghiul ecranului apare imaginea calului alb purtând pe spinare o mireasă şi mai albă, te aştepti să-I vezi cum se face pe jumătate negru şi să-I auzi cântând pe nas şi apoi spunând Amin. Te aştepţi, adică, să intre în acţiune fantasticul de la «Dere» cetire. Fantasticul cu F mare, cu f de la fantastic. Te aştepţi, când mirele şi miresa coboară în gară întâmpinaţi de o fanfară care nu cântă pentru ei, să înceapă un film de «viaţa noastră ca de toate zilele», un film realist şi realist actual de la Lucian Bratu cetire. Dar as­teptările nu se împlinesc, ele nu puteau să se împlinească, pentru că Mireasa din tren este înainte de orice o întâlnire între doi statornici şi două statornicii. O în­tâlnire în sensul de ciocnire, de coliziune. Statornicul D.R. Popescu a dat o raită prin opera sa şi a cules de acolo nu doar ideile de o viaţă dragi şi ţinute cu dinţii, dar şi personaje şi feluri de a gândi şi feluri de a exprima gândurile — acel joc sever de-a «te ascult» şi «nu înţeleg», prin care personajele sale se străduie, de o viaţă, să câştige înţelegerea — precum şi fuga de banal, şi dorul de absolut şi înăl­ţarea în poezie, într-o poezie fantastică în care iubiţii stau noaptea la lună pe acoperiş, în care neastâmpărul e un semn al vieţii iar viaţa e ceva care nu se leagă de o hârtie, iar când se leagă, poezia cade în proză, în proza cea mai întunecoasă numită închisoare, dar chiar şi acolo, în în­chisoare, un om liber rămâne un om liber. Libertate şi dor de libertate împlântate aici, în Mireasa..., în acest Mihu care «şi-a plătit» şcolarizarea şi a plecat-de la furnal, a fugit de împlinirea normală ca să se caţere pe Zidul morţii şi să înainteze astfel mereu, chiar dacă în virtutea inerţiei, dar să înain­teze, neastâmpărat pentru că neastâmpărul este semnul vieţii şi el nu vrea să moară bâtrân, el speră să scape cu un infarct ca oamenii aleşi... Fuga —f de la fugă — de obişnuit. Dar pentru statornicul Lucian Bratu obişnuitul este terenul lui. Este pă­mântul ferm pe care oamenii păşesc sperioşi şi neînfricaţi totodată, îndoielnici şi plini de speranţă totodată, rostind vorbe cu mai multe înţelesuri pentru ca fiecare să-I poată alege pe al său. Este un tărâm bântuit le idealuri palpabile, de visuri concrete, de împliniri fireşti şi neîmpliniri justificate. Aşa încât el nu putea «să ţină» cu zburătorul când pe un cal alb, când pe un cal negru şi cu jocul lui de-a viaţa liberă, liberă, liberă, până la inutilitate liberă, el nu putea să ţină cu statornicia lui D.R. Popescu decât în măsura în care îl ajuta să pună în lumină propria-i statornicie: aceea pentru oamenii de toate zilele prinşi într-o viaţă de toate zilele, care nu este nici mai poetică, nici mai prozaică decât şi-o fac singuri. Aşa încât, el a mizat pe «celălalt». Pe băiatul rămas la furnale, pentru care viaţa nu este deloc o glumă şi sentimentele nu sunt ceva efemer, viaţa nu e o nuntă aşa cum s-a învăţat să creadă că ar crede fata asta, din nou dar altfel fermecătoare, viaţa nu e o petrecere fără sfârşit, ci o lucrare serioasa care se cere, cu seriozitate, desăvârşită în doi. Altfel echilibrul uman se clatină, omul cu totul se clatină şi aici nu mai e nimic fantastic, aici e un anormal de care Bratu, a încercat să fugă — f de la fugă — cu fiecare dintre filmele sale de o atât de realistă actualitate încât devin, vrând­-nevrând, pilduitoare. Aici, statornicia lui D.R. Popescu şi statornicia lui Lucian Bratu s-au întâlnit şi pentru o clipă s-au făcut una. Personajele lor (ale lor, pentru că Bratu a găsit chipurile care să trăiască acel joc sever între «te ascult» şi «nu înţeleg», chipul dulce al Carolinei (Aurora Leonte) plin de trista voioşie a miresei veşnice şi niciodată mireasă, chipul fals dur şi fals uşuratic al lui Mihu (Gheorghe Visu), chipul fals neajutorat şi fals prozaic al lui Filimon (Gheorghe Radu), chipul atotînţelegător şi copleşit de bun simţ al Sovagăului (Radu Vaida) şi chipurile de părinţi cumsecade (Ica Matache şi Dorel Vişan) pe cele ale părinţilor necumsecade nu le-a găsit decât în nota unui pitoresc netemperat, perso­najele, deci, nu comunică unul cu altul ci îşi comunică crezul. Ele sunt prototipuri încărcate, ca de electricitate, de sensul replicilor pe care le rostesc filmate într-un transfer permanent din afara înlăuntrul cadrului, din gros-plan într-un plan general — o uliţă, de pildă, pe care trece tropotind calul cel alb purtându-şi în spate povara gânditoare. Pe Bratu însă calul cel alb al fanteziei îI interesează numai câtă vreme îl duce spre pământul cu conserve de fasole, spre «o anchetă» maternă după metoda îndopatului cu varză acră, spre lingura oprită de un gând în dreptul gurii, spre gestul semnificativ al scoaterii genelor false la fel de false ca şi rochia de mireasă. Personajele, cu gesturile lor cu tot, sunt, mai mult ca oriunde în acest film, purtă­toarele de idei ale autorilor cărora li se alătură ochiul operatoricesc al lui Nicu Stan, expert în chipuri de oameni ca şi în chipuri de locuri. Sau în «chipul» unei ploi dincolo de geamul trenului, acea ploaie mereu prezentă în filmele lui Bratu ca ză­pada în scrierile lui D.R. Popescu. Chipul uman şi chipul naturii fiind pentru amândoi la fel de importante. Pentru amântrei de fapt, dacă îI socotim şi pe Nicu Stan, pe care nu putem să nu-I socotim pentru că el este acela care să străduie să apropie cele două lumi — fantasticul şi realul — şi să le facă una: lumea filmului. Încercare la fel de grea ca şi aceea de a alcătui din­tr-un cal alb şi o motocicletă neagră, calul acela simbolic jumătate alb şi jumătate negru, pe care cineva sare în picioare şi porneşte spre marea cea mare... Dar o asemenea «fiinţă», jumătate viaţă, jumătate maşină, nu se poate alcătui, astfel încât, un cal rămâne un cal, o motocicletă rămâne motocicletă, iar filmul se lasă purtat când de copitele vii, când de roţile inerte. Până în final. Acolo, între statornicul-visător şi statornicul-normal, învinge normalul. Acolo ni se mai spune o dată în versuri (deşi nu mai era nevoie) şi cu muzică, muzica dealtminteri frumoasă a lui Laurenţiu Profeta, ceea ce înţelesesem demult şi anume, ca nu există nimic mai fantastic pe Iume decât atât de fantastica realitate. lar acesta este crezul, minunatul crez, al statornicu­lui Lucian Bratu. 
(Cinema nr. 6, iunie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, d.r. popescu, eva sirbu, gheorghe visu, lucian bratu, mireasa din tren film, nicu stan

Opinii: