În prezenta stagiune cinematografică pentru a doua oară cineaștii noștrii au căutat teme noi în opera literară a lui
D.R. Popescu. Noutatea la acest autor are două prețioase tonuri: delicatețea și modernitatea. O delicatețe care însă nu are nimic dulceag, nimic siropos; o delicatețe prietenă bună cu îndrăzneala, curajul, bravura. Cât despre modernitate, ea are la acest scriitor, ca obiect, tot un fel de vitejie: opoziția la tradiții ruginite, bazate mai ales pe concepția omului-marfă, o mentalitea uneori încă mai dezonorantă atunci când e aplicată la dragostea dintre un bărbat și o femeie, cu nedemnul ei corolar: gelozia.
Titlul filmului este
Mireasa din tren (regizor:
Lucian Bratu). Mihu și Filimon, doi prieteni, sunt îndrăgostiți de aceeași fată, de Carolina. Concurența lor e foarte paradoxală, căci ei se războiesc, dar nu-s geloși unul pe altul. Din contră, rămân tot timpul luptei, prieteni. Competiția ia forma unui pariu. Pariu care ne amintește de un altul, complet opus: acela din
Marile manevre de René Clair. În lumea bună de aristocrați, prefecți și ofițeri de cavalerie, seducătorul locotenent de cuirasieri (Gérard Philipe) face prinsoare că va seduce pe o frumoasă și enigmatică doamnă de curând sosită în oraș. Dar cavalerul, idolul tuturor femeilor, suferă o metamorfoză: devine om, om adevărat, om care crede omului, care iubește fără niciun amestec de stăpânire și posesiune. Rămășagul acela abject îl va câștigă și pierde totodată. Căci și el și ea se văd intens îndrăgostiți unul de altul. Dar când ea află de acel oribil pariu, iar el află că și ea a aflat, o imensă rușine îi cuprinde pe amândoi, un dezgust care distruge totul. Din contră, pariul făcut de eroii lui D.R. Popescu este ferm și sincer; fata știe că ea e aceea care trebuie să aleagă și, cu aceeași probitate ezită să aleagă, fiindcă amândoi îi sunt dragi. Dragi din motive pur sufletești. Un dublu duel se alcătuiește mai ales din replici totodată naive, prostănace, dar care, căutate mai îndeaproape se dovedesc de o reală înțelepciune mereu adevărată. Vorbele celor doi bărbați sunt nostim-inteligente; cât despre întrebările și răspunsurile ei, acestea sunt un neîntrecut recital de iscusință involuntară și de instinctivă grație. Frazele ei sunt acompaniate de mereu altă „schimbare la față”. Carolina nu e o ideală Ileana Cosânzeana, ci este o fetișcană oarecare, cu inima dreaptă, cu obraz rând pe rând grav și copilăresc, deștept și tont, vesel și indignat, serios și caraghios. În fine, și mai ales un obraz care trece mereu de la urât la ideal, ba chiar la academic frumos. Pentru a realiza toate acestea interpreta Aurora Leonte (ce este încă studentă la I.A.T.C.) are calități de simțire și invenție cu totul ieșite din comun.
Pe tot parcursul filmului, glumele și faptele serioase se amestecă; fata se îmbracă în mireasă și, asfel costumată, se plimbă prin tot orașul, braț la braț cu dânsul, el însuși deghizat în ginere cu cravată albă. Amuzant e că, în trenul cu care călătoresc, și care e ticsit de lume, se găsesc în același compartiment două mirese: una reală, iar cealaltă, purtând o rochie la care nu are încă dreptul, dar — poate — tocmai pentru a arăta că nu concepe dragostea decât sub forma sacramentală și imuabilă a unei căsătorii adevărate, durabile și definitive. Această credință în tradiționala căsătorie e cu atât mai curioasă cu cât tustrei eroii noștri sunt dușmani ai prejudecăților ruginite. Fata fuge de acasă pentru că maică-sa prin moravurile ei, o dezgustă. Credința puternică în căsătorie nu e o supunere oarbă Ia tradiții, ci concepție despre amor foarte modernă, unde căsătoria înseamnă fidelitate, iar amorul exclude purtările geloziei. Cei doi tineri sunt, tot atât cât și fata, deși altfel decât ea, mesagerii nobilei idei că lipsa totală de gelozie nu numai că este compatibilă cu onestitatea și demnitatea dragostei, dar și, ceva mai mult, că asta constituie oondiția primă și proba de foc a adevăratei iubiri între un bărbat și o femeie trăind într-o lume civilizată.
De asemeni, impresionant e felul cum tânărul îndrăgostit, găsindu-și iubita în haine de mireasă, o duce direct la părinții lui să o prezinte ca pe femeia pe veci aleasă de el.
Cei doi candidați (Mihu interpretat de
Gheorghe Visu, iar Filimon de
Radu Gheorghe) au firi foarte diferite. Unul, cu multe performanțe la activul lui, crede în (cum zice el) „natură”, adică (explică el) în tabelele lui Mendeleev, care îi arată, cinstit, că fieru-i fier și cupru-i cupru; că materia nu minte, și că de aceea ea trebuie să fie așa de aproape de sufletul nostru. Celălalt are ceva donchișotesc. Meseria lui este de cascador cronic. El dă reprezentații zilnice la bâlci, cu motocieleta. Caracterul, precum și mutra acestor doi tineri sunt foarte diferite. Da amândoi comuniază — deși prin gesturi opuse — acelui crez în adevăr și demnitate, aplicate mai ales acolo unde, de milenii, s-a introdus dușmănie, venalitate, ferocitate și orgoliu de proprietar: în iubire!
Filmul, pe lângă delicatețea și paradoxurile lui, are și calități de tehnică cinematografică: povestirea e decupată inspirat și modern, cu pasiune și știință regizorală. lar din punct de vedere plastic, filmul
Mireasa din tren a avut norocul unui director de imagine ca
Nicu Stan, care ne-a dat priveliști și unghiuri de filmare de o perfectă frumusețe. După cum prețioase sunt și performanțele sonore (muzica e scrisă de
Laurențiu Profeta). De pildă, la un moment dat când motociclistul nostru face roata morții și monstrul de fier zbârnâie și horcăie ca la sfârșitul lumii, inginerul de sunet
Silviu Camil a prefăcut acest cataclism sonor într-o foarte plăcută bucată muzicală. Cum numai el știe.
