Se poate spune că, într-un fel care-i este specific (și, probabil, într-o măsură mai mare decât alți confrați într-ale scrisului), Titus Popovici și-a legat destinul scriitoricesc de destinele cinematografiei naționale în a cărei istorie va intra cu cel puțin tot atâta (dacă nu cu un plus de) îndreptățire ca și în istoria literaturii noastre postbelice; de aceea, filmele pornite de la scenarii pe care le semnează sunt totdeauna așteptate cu interes — chiar dacă, pe parcursul realizării, regizorul „deturnează” (fie și în sens benefic) intențiile inițiale.
Pe potriva acestui interes ni se relevă și „formula” scenaristică aflată pentru filmul Mircea ― film prin care cinematografia noastră a întâmpinat Congresul al XIV-lea al Partidului... Bogată în consecințe, și vădind o rafinată stăpânire a meseriei, formula — tradusă în cuvinte — ar fi istoria ca poveste; o poveste spusă de bunic nepotului — cum e și firesc, cum (de atâtea ori!) se și întâmplă.
Că nu avem de-a face cu un simplu artificiu — care să-l scutească pe scenarist de rigorile cronologiei, de permanenta confruntare cu documentul — reiese limpede din faptul că zisa formulă își află, ca argument dramaturgic, ideea de moștenire: un întreg sistem de „noduri și semne” sunt trecute, prin ceremonialul povestirii, de la bunic la nepot... E vorba, bine-nțeles, de gânduri și simțăminte care au ca punct vital «iubirea de moșie» despre care vorbea, în cunoscuta epistolă eminesciană, însuși personajul titular al filmului de-acum — numind-o, cum știm «un zid» de netrecut pentru dușmanii țării. Dar, deși avem de-a face cu o povestire, formula adoptată de scenarist depășește oralitatea primară, propriu-zisă (cu structura ei profund lineară și extrem de rigidă, asemănătoare celei fixate de basmul canonic) și se apropie de modelul impus prin acea „cultură a manuscrisului” de care vorbesc naratologii — povestirea devenind, în acest caz, o succesiune de enclave narative hipertrofiate, ca episoadele „serialelor” TV din zilele noastre; după cum s-a observat, acest tip de povestire își investește semnificațiile în structura narativă profundă, în „ceea ce se povestește” exprimând nevoia manifestă a unei comunități (sau civilizații) de a-și rezuma și reproduce istoria (știinta sau arta, generic vorbind) în mari sume destinate să le perpetueze mesajul în memoria posterității.
În această formulă, pe care regizorul Sergiu Nicolaescu o preia cu dezinvoltură, filmul „spune” câteva «adevăruri esențiale — ca să-I reluăm chiar pe scenarist, dintr-un interviu acordat revistei „România literară” acum trei ani — cum ar fi acela că firul roșu care străbate neîntrerupt istoria noastră, condiționând în aceleași tipare destinele unor eroi exemplari, este lupta pentru independență...». Din acest punct de vedere privit, Mircea produs la Casa de Filme 5, în colaborare cu Ministerul Apărării Naționale — se înscrie nu numai ca un moment important în realizarea epopeii noastre cinematografice, ci și ca unul dintre filmele capabile — pe aproape întreg parcursul — să vorbească despre «gloria neamului nostru» (ca să-l cităm din nou pe Eminescu), contribuind la exaltarea sentimentului de mândrie națională, la educarea patriotică a maselor de spectatori (îndeosebi, tineri, cărora li se adresează cu precădere).
