Unii poate își mai amintesc. Milionarii… cu pricina ar fi trebuit să fie demult pe ecrane, încă de pe vremea când avea un cu totul alt titlu. Prin octombrie trecut, a fost anunțat în programul Galei filmului românesc. Degeaba. Nici la Cluj, la TIIF, nu a putut fi arătat. Nici în vară, la Mamaia. Mai să creadă lumea că totul nu este decât o poveste cu cocoșul roșu. Au trecut mai bine de doi ani de când Cătălin Saizescu, câștigătorul unui concurs CNC cu proiectul acestui film, îl pritocește. Are toate șansele să ocupe un loc de frunte în familia celor care își permit luxul tărăgănării, într-o cinematografie care tot dă să se așeze. Debutantul a depășit toate termenele contractuale - după cum ne informează producătorul Mihai Orășanu - vreo opt luni a lucrat numai la scenariu și vreo alte nouă la montaj. Nemulțumit de sunetul asigurat de unul dintre cei mai buni profesioniști în domeniu, Anușavan Salamanian, chiar și după mai multe refaceri ale machetei de sunet, începătorul a refuzat lansarea filmului care, zice el, „nu-l reprezintă”. Forțat de împrejurări, Mihai Orășanu a decis să-i dea drumul pe piață, chiar dacă autorul nu a vrut să onoreze nici vizionarea pentru presă. Atâta îndârjire ar trebui să aparțină unuia gata să arunce în joc propriile finanțe și pe care îl cheamă, eventual, Francis Ford Coppola. Altfel stau lucrurile când ai susținere din partea unui organism de stat și beneficiezi de angajarea unui producător particular. Din păcate, nu cred că o altă sonorizare ar fi schimbat soarta debutului regizoral al lui Cătălin Saizescu, coautor și al scenariului, alături de Mihai Arghiropol (după o idee de Tudor Popescu și Geo Saizescu). Încâlcita aventură în care recunoaștem clișeele americane ale unor pelicule cu gangsteri de doi bani și tineri pierde-vară își găsește dezlegare doar prin intervenția în ițele dramaturgiei a clienților unui balamuc de lux care, neavând ce face, născocesc, chipurile, povești. O spargere „hight-tech”, recuperarea unei prețioase piese din Tezaurul României restituit de Moscova (!), gangsteri autohtoni grobieni, legături cu o rețea de arabi (înveșmântați în mătăsuri specifice), aruncarea în aer a unei benzinării, pierderea comorii pe principiul „nu este pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”, mașini nu se știe cum încurcate, jocuri video, manipulare, patru tineri (plus câinele) „azi aici - mâine-n Constanța”, discoteci și multe altele sunt aruncate ca într-o moară care macină indiferent ce-i arunci. Tot vin nebunii să dea de cap încurcăturilor. Din când în când, ecranul este zgâlțâit de câteva filmări speciale în stilul clipurilor publicitare, mici „tarantinisme” fără rost, în afara aceluia de a fi un cadou oferit lui Mircea Badea în rolul lui însuși („as himself”). O are alături pe Kitty Cepraga „as herself”, desigur, miorlăindu-se că nu găsește „o cameră la un hotel măcar de 4-5 stele”. Dar sunt „guest-star”-uri - nu-i așa? - în timp ce Andrei Vasluianu, Tudor Chirilă, Maria Dinulescu - printre cei mai buni actori ai generației lor - duc greul, străduindu-se, nu întotdeauna cu spor, din păcate, să dea o noimă eroilor. Lui Vasluianu i se face cinstea de a rosti o replică aflată în inventarul bunului cinefil: „De ce dintre toate barurile din lume a trebuit să intre tocmai aici?” (Bogart, în Casablanca). O spune frumos, dar cade ca nuca-n perete.