Tânărul regizor
Dinu Tănase se maturizează, trecând cu siguranţă de la o ipostază creatoare la alta; dezinvoltura explozivă a jocului de imagini şi cuvinte (din ecranizarea t.v., după Hortensia Papadat-Bengescu) s-a metamorfozat în sobrietate supusă meticulos literaturii (romanul „Apa” de Alexandru Ivasiuc, adaptat în filmul
Trei zile şi trei nopţi), sau în voinţa de lectură, plastic ordonatoare (a cărţii omonime, semnate de Paul Georgescu, în
Doctorul Poenaru). Iar spontaneitatea sa reînvie senină, după aceste importante experienţe culturale, concentrându-se, în recentul său lung-metraj intitulat
Mijlocaş la deschidere, asupra întâmplărilor imediate şi familiare tuturor. El se descoperă pe sine ca viguros observator al peisajelor şi oamenilor contemporani, reuşind să anihileze schematismul dramaturgic prin puIsaţia energică a detaliilor şi prin prospeţimea gesturilor cotidiene.
Viaţa îndrăgită şi apropiată scenaristului-debutant Mihai Istrătescu se pliază timid modelelor arhicunoscute. În evoluţia adolescentului, a „mijlocaşului la deschidere” se aglomerează situaţiile mereu decisive, totdeauna pilduitoare; eroul fermecător şi plin de talente (strungar desăvârşit, elev studios, rugbist dotat) trece prin grele încercări (maistrul îl nedreptăţeşte, iubita îl neglijează, derbedeii înrăiţi ai litoralului îl atrag şi îl derutează, ba chiar îl rănesc grav), dar le depăşeşte, până la urmă, împlinindu-şi strălucit toate vocaţiile. Totuşi realitatea se eliberează din corsetul artificialităţii, renaşte nefalsificată în faţa aparatului de filmat, de sub uzatele conflicte, potrivite şi rezolvate demonstrativ. Căci fiecare mediu uman — şi sunt foarte multe, şi foarte variate — îşi reliefează lumina interioară. Cu gust bine stăpânit pentru pitoresc, pelicula surprinde agitaţia dintr-un hol de cămin studenţesc sau dintr-un vestiar muncitoresc; rând pe rând, fără să-şi piardă căldura, notaţia cinematografică devine ironică (în secvenţa cu bătrâna cumpărătoare nehotărâtă ori în zgomotul, sacadat al Bowling-ului), ori se colorează discret, Iiric (cina solitară din generic). Strada şi gara, stadionul şi uzina, cvartalul de blocuri, o casă îmbrăcată în verdeaţă sau un spital îşi păstrează aura autentică, dar în acelaşi timp se recompun ca viabile elemente filmice. Dinu Tănase îşi canalizează pasiunea cercetătoare nu către constituirea înlănţuirilor narative în timp, ci către redimensionarea universului concret, adevărat. Decorurile (descoperite şi modelate în real, cu virtuozitate, de arh.
Aureliu lonescu) au personalitate, iar atitudinile, confruntările „exemplare” şi lecţiile moralizatoare se animă verosimil prin instantaneele sincerităţii. Naturaleţea replicilor din jargonul tinerilor se armonizează cu firescul comportamentului interpreţilor (majoritatea neprofesionişti, cărora li se alătură, cu siguranţă, actorii Mircea Creţu, Zahariă Volbea sau Dionisie Vitcu).
Printr-un exerciţiu minuţios şi răbdător, al improvizaţiei, impus constant echipei sale, cineastul obţine tonalităţi şi gânduri cristaline ori lasă să dăinuie monotonele rostiri, „ca în viaţă”. Chipurile şi privirile personajelor se dezvăluie treptat, în dinamica şi graţia lor juvenilă. Iar camera de luat vederi se mişcă, urmându-le fidel, portretizându-le ritmic; elaborarea vizuală se iveşte normal, fluent, logica fiecărui cadru cuprinzând spontan deplasările aparente, dar şi mobilitatea sentimentelor. Astfel, regizorul, format el însuşi ca operator (a semnat imaginea la
Dincolo de nisipuri,
Întoarcerea lui Magellan sau
Ilustrate cu flori de câmp), şi-a călăuzit colabaratorul, pe
Vasile Vivi Drăgan, să-şi asume, cu luciditate şi îndrăzneală, degajarea propriei tinereţi, necesară şi caracteristică, de asemenea, întregului film.
Mijlocaş la deschidere trăieşte deci, în primul rând, prin credinţa neîntinată a realizatorilor săi. Deşi nu e o peliculă de excepţie, are virtutea de a-şi dori şi căuta consecvent spaţiul original de expresivitate. Pregnant rămâne efortul creator; în plus nobila aspiraţie de a relansa lupta împotriva unor modeste, prea modeste concepţii şi practici ale filmului românesc de actualitate, veştejeşte blazarea afişată, indiferenţa devenită, pentru unii dintre cineaştii noştri, de fapt, o mască trufaşe sub care se ascund conformismul, rutina, comoda renunţare.
