În condiţiile une producţii cinematografice obişnuite,
Mijlocaş la deschidere ar fi considerat un film bun. La cota de azi a peliculei autohtone, el devine excepţie. Fluctuaţia în materie îI ridică la rangul de foarte bun, excelent poate. Ceea ce duce treptat la o reevaluare «conjuncturală» i-aş spune, în funcţie de prea mulţi factori neprevăzuţi ce intervin de la o stagiune la cealaltă. De la nivelul filmului lui
Dinu Tănase — susţinea cineva la conferinţa de presă — trebuie să incepem a judeca producţia naţională. De început putem începe, totul e unde ajungem în acest curs aleatoriu al «aurului» cinematografic.
Dar să trecem la subiect. Mai întâi la scenariul semnat de un gazetar — Mihai Istrăescu. Scenariul nici nu bagatelizează faptul divers de la care porneşte, nici nu fetişizează, cum se întâmplă, încărcându-l de mai multe semnificaţii decât poate el duce. «Mijlocaşul» e jucător de rugby în timpul liber şi strungar în orele normate. Pasionat de sport şi de meserie, mai are o slăbiciune: o fată care, când îl incurajează, când îI trece în rezervă de cum apare un pretendent cu maşină şi perspective în Capitală. La fabrică tânărul e persecutat de un meşter invidios pe ambiţia lui de a se pregăti pentru facultate. Într-un moment de criză pe ambele planuri, Andrei e atras într-o bandă veselă şi cât p-aci să fie implicat într-o afacere urâtă, care, din fericire, se soldează cu un accident şi o spitalizare scurtă în care întâlneşte o altă fată, mai serioasă, etc. Nimic original în derularea incidentelor ce se pot întâmpla la tot pasul, doar că filmul e scos din sfera banalităţii de un regizor care ştie valoarea faptului mărunt, redându-i prospeţimea, iar gestului oarecare sensul intim, ascuns. Metaforei din titlu îi creează un suport care nu te copleseşte prin metafizică, dar te câştigă prin sinceritate. Mijlocaşul e jucătorul de care depinde ce curs va lua meciul, ce care îI va conduce, dacă nu spre victorie, măcar spre un scor demn. Cinstit. Cu suficiente sugestii pe parcursul povestirii, cu detalii de viaţă şi nu cu explicitări de text, metafoţa se sustinea şi fără cântecul final montat la bifurcaţia de drumuri filmate de sus, din elicopter. Dar să nu încep cu ce nu convinge, când sunt destule argumentele celelalte.
Deci, din capul locului, omul de film a creat poveştii liniare, un volum, un spaţiu de joc i-aş spune, dacă jocul nu te-ar duce cu gândul la artificial. Or filmul e departe de convenţiile răspândite în zonă de nenaturalul, dulcegăria şi pudibonderia ce sufocă mai ales scenele sentimentale. Un exemplu de ieşire din şablon: după multe amânări, frivola de care e îndrăgostit Andrei (dar el, naivul, o crede pură) simte că îşi pierde şi această şansă matrimonială, după ce eşuase în altele, la Bucureşti şi acceptă să vină acasă la tânăr. Regizorul nu filmează îmbrătişarea — nu ea conta aici — cât dezamăgirea lui Andrei după scena amoroasă. Când cocheta îşi face cu gest versat buzele în oglindă, în timp ce el o întreabă, mai mult mâhnit decât lezat în orgoliul lui masculin, «De ce m-ai ţinut atâta timp la distanţă?». Reproşul ascunde în el şi răspunsul. Adică decizia băiatului de a o părăsi pe aventuriera care nu-I iubeşte. Delicat, expresiv, dramatic, sugerată situaţia. Regizorul găseşte asemenea rezolvări şi în scene ce treceau pe aproape de conventional. Când Andrei e luat de val — foarte convingătoare motivaţiile — prietenul lui Jea vine să-i convingă să se întoarcă la fabrica unde i se rezolvase «cazul». O expediază pe Luli, prietena de ocazie, să facă cafele, dar Andrei tot nu vrea să-I asculte. Priveşte încăpăţânat meciul la televizor şi-i serveşte în cele din urmă sfătuitorului un argument foarte plauzibil: «Crezi că numai la fabrica era ceva de rezolvat?»
Şi într-adevăr, aruncând un ochi în cămăruţa unde trăieşte tânărul, simţi spaţiul ce te sufocă, aparatul de-abia se poate mişca între măsuţa de televizor şi patul cu aşternut închiriat. E un adevăr al ambianţelor care întăreşte adevărul gesturilor, motivează hotărârile. În funcţie de acest adevăr şi-a ales regizorul colaboratorii: un operator —
Vivi Vasile Drăgan — fără orgoliul cadrajului frumos în sine, ci al autenticităţii detaliului de viaţă. Uşa de la verandă e deschisă, în prim-plan Jean cântă la chitară, pe săliţa îngustă, la aragaz. Andrei îşi pregăteşte o cină modestă, în timp ce, la intrare, bătrâna gazdă îşi face de lucru ca să audă ce vorbesc băietii. Profunzimea cadrului — e denumirea tehnica — eu aş numi-o mai puţin tehnic, profunzimea viziunii asupra realităţii în mişcare, a spaţiului surprins, nu dichisit pentru filmare, a nuanţelor intermediare nu numai a culorilor complementare. Scenograful (arh.
Aureliu lonescu) totodată autorul costumetor, a evoluat exact în acest sens, adică al unui realism salutar pentru filmele noastre. Un atelier cu strungar «ca de acolo», nu de pe platou, un vestiar în care-şi ţin băieţii pozele preferate, sala cu duşuri unde-şi fac confidenţe, un elegant bar bucureştean, unde cântă Gil Dobrică, ori o distracţie populară în satul vacanţă (balerina-kitsch) sunt tot atâtea sugestii plastice pentru definirea unei relaţii, a unei stări de spirit, a unei condiţii sociale. Adică ce ar trebui să fie, în mod normal, decorul funcţional, deci variat şi nu adus la acelaşi numitor comun, în roz.
În funcţie de acest adevăr geografic, tipologic şi psihologic şi-a ales Dinu Tănase interpreţii (în marea lor majoritate neprofesionişti) aduşi de regizor — după repetiţii în care rolul inspiraţiei, al contribuţiei fiecăruia la personajul dat era hotărâtor — în situaţia unui joc firesc, degajat, de o expresivitate modernă. Marea descoperire a fost Ştefan Maitec, student la scenografie (care debutase în
Al patrulea stol), aici în rolul principal. Gest zgârcit, mobilitate dar nu risipă a expresiei, o mare putere de interiorizare şi concentrare, absolut senzaţionale pentru un tânăr ne-actor. Maitec are replică seacă, spusă încarcat pe dinăuntru, mai mult ascunzând decăt definind — trăsătură specifică adolescenţei ce nu se dezvăluie uşor — şi un mister al lui care-i vine dintr-o artă a sugerării reticente, bogate în subtext. Adică exact ce lipseşte majorităţii tinerilor interpreţi. Ca şi Andei Onesa, o mare carieră îi poate sta în faţă tânărului Maitec, dacă va avea şansa de a găsi rolul şi mai ales regizorul stimulator. Partenera lui e şi ea neprofesionistă, Sorina Stănculescu, absolventă a şcolii de coregrafie, sinceră în jocul duplicitar al personajului, cochetă cu măsură şi degajată de ostentaţie. Excelentă Gabriela Chiper, jucându-şi personajul real din viaţă — o vânzătoare — dar şi compunând cu multă graţie şi dezinvoltură o Luli superficială şi derutată. O apariţie sugestivă, cu o delicată înţelegere a inginerei preocupate de subalternul ei, Rodica Niţescu. Mai stingherită de aparat, interpreta asistentei de la spital, îndrăgostită fără speranţă: Dana Siclovan. Profesionist, de data aceasta, dar perfect omogenizat cu echipa, într-un rol de prieten generos şi simpatic, actorul Mircea Creţu. Haz, exuberanţă, generozitate îl definesc mai ales în scena curtării Ginei, pe ploaie, cu motocicleta. De fapt, acesta era şi finalul mai sugestiv decât celelalte două pecare ni le propun autorii, mai convenţionale, care scad tonusul filmului, sfârşind pe o notă simplistă ceea ce fusese până atunci o pledoarie proaspătă pentru sinceritate şi curajul de a nu ceda minimei rezistenţe.
