REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Metamorfozări


      Cantonul părăsit, metrajul mediu de debut în filmul de ficțiune al documentaristului Adrian Istrătescu Lener, apare pe ecranele bucureştene „completat” de Stelele de la Sopot (o agreabilă succesiune de instantanee culese de teleaştii polonezi de pe scena și din culisele muzicii uşoare). Să lăsăm la o parte rațiunile comerciale ale unui asemenea tip de programare, nu înainte de a preciza, totuşi, că respectivului periplu printre vedetele reunite de Festivalul internațional de pe țărmul Mării Baltice – la ediţiile din urmă cu mai bine de un deceniu – ar fi fost de preferat una sau două dintre peliculele recente, realizate de tânărul regizor român la Studioul „Alexandru Sahia”. Pentru că, astfel, ar fi devenit mai lesne de înțeles noul său început de carieră, „salturile” de la Izvoare vii de teatru popular (aşa se intitula unul dintre primele documentare regizate de Adrian Istrătescu Lener) sau de la Recorduri, lauri, amintiri (pe genericul acestui lungmetraj de montaj numele fiindu-i prezent în calitate de co-scenarist) la actuala fascinaţie pentru creaţia lui Fănuş Neagu.
     Ritmuri de confesiune, dar şi de exegeză literară, pătrund în alcătuirea filmului Cantonul părăsit. Atmosfera și gesturile de pe ecran rimează cu cele din nuvela cu acelaşi titlu, publicată în 1964, numai că ele sunt strămutate în prezentul imediat, se remontează și se recristalizează diferit, deși respectă ecuația subiectului inițial. Este, în fond, vorba de o autodefinire, căci metamorfozările structurilor originare sunt dirijate de scriitorul însuşi (scenariul purtându-i semnătura) pentru a se sincroniza cu trăirile de astăzi ale „senzualului estet” al cuvîntului, care simte mai acut și mai complicat fiorul adolescenței de odinioară, „toată teama de ce va fi înainte, împletită cu speranța cu coamă bogată, argintată, cu pelinul zilelor lui septembrie, cu mireasmă amară și cu cheful de a pleca spre toate zările”. Recitindu-și textul de tinerețe, autorul îl recompune, pentru că în memoria sa afectivă intră acum nu numai actele – biografice sau literare – ci şi interpretarea lor, în oglinda timpului suprapunându-se imaginea despre sine, regândită solitar, dar și ecourile articolelor, studiilor ce i-au fost consacrate.
     Protagonist rămâne un posibil alter-ego al scriitorului – cu toate că în film, locul natal al eroului central coincide cu cel al regizorului, el priveşte cu atenție oamenii (după cum afirmă în secvența-prolog), se împărtășeşte din fabuloasa geografie a nesfârşitei câmpii, ascultă glasurile pământului descifrând pretutindeni surse inspiratoare. Așa se explică neîncetata pendulare între întâmplările „reale” și reflexele lor în fantezia profesorului ajuns, imediat după terminarea facultății, într-un sat din Bărăgan. Voit granițele dintre viaţa cotidiană şi cea imaginară se suspendă, amintirile de diferite „vârste” sunt nedelimitate de reordonările lor subiective, iar perspectivele epice se amestecă – nediferențiate fiind, „poveştile” lui Bucur sau ale Lilicăi, de proiecțiile lor în conștiința lui Cernat. Fapte, vise (câteva personaje adorm sau aţipesc în tren şi în căpiţa de fân, în penumbra unei încăperi de la Lacul-dulce sau în cantonul părăsit), reverii prevestind transfigurări artistice se contopesc „interesant”, dar nu-şi regăsesc elocvenţa în discursul filmic propriu-zis. Frumuseţea cadrelor (operatori: Anghel Deca, Basarab Smărăndescu), modelate de lumina totodată blândă şi neliniștitoare, e de efect, dar înlănţuirea magică a strălucirilor și întunecărilor din impresionanta serie de amurguri nu este suficientă pentru a acoperi spațiul dorit elevatei comunicări. Cineastul vrea să se apropie de tainele creaţiei, însă nu izbuteşte să-și clarifice intențiile decât anunţându-le în „coperțile” monlogate ale peliculei; în rest, îşi mărturiseşte răspicat doar afinităţile cu lecturile cehoviene ale lui Nikita Mihalkov ori Serghei Bondarciuk, abandonându-se preţioaselor, dar derutantelor – ca semnificație – racorduri vizuale, astfel încât abia răzbate până în anticamera căutatelor stări și confluenţe ideatice.
     Plină de înalte – chiar dacă neîmplinite – aspirații, cea dintâi peliculă de ficțiune a lui Adrian Istrătescu Lener este, însă, într-adevăr, împodobită de câteva bijuterii portretistice, datorate tinerilor actori Dragoş Pâslaru și Șerban Ionescu, precum și măiestriei demonstrate, de-a lungul unei întregi cariere, de Beate Fredanov.
 
(România literară nr. 38, 19 septembrie 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adrian istratescu lener, cantonul parasit film, cronica de film, fanus neagu, ioana creanga

Opinii: