REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

O lume normală, apolitică


     Un titlu neobişnuit şi incitant, dat fiind simbolistica „mărului” în general, iar al celui roşu, în special. Mere roşii nu este însă un film despre iubiri vinovate sau păcate biblice. Dimpotrivă, aceste mere roşii, dăruite cu generozitate copiilor şi adulţilor din micul oraş de provincie, de către doctorul chirurg Mitică Irod (Mircea Diaconu), fac, mai degrabă, o trimitere subtilă la valori creştine. Într-o epocă în care ateismul militant al regimului jignea tradiţia milenară a românilor şi subconştientul lor colectiv, această demonstraţie de iubire a aproapelui, motivată perfect realist de personalitatea pozitivă a doctorului şi de conflictele pe care le generează cu meschinăria, parvenitismul şi răutatea umană, a trecut de cenzură într-un mod miraculos. În tot filmul există o singură scenă care face trimitere la epocă, atunci când, întrebat agresiv de procuror (Mitică Popescu) despre conştiinţa lui de comunist, eroul nostru, devenit pe nedrept suspect, îi schiţează o scurtă autobiografie de membru PCR  din fragedă tinereţe.
     În rest, totul se desfăşoară într-o lume normală, apolitică, în care poate exista şi un excentric bun profesionist ca doctorul Irod – o evidentă aluzie la personajul biblic, admisă probabil pentru că Irod a făcut rău, în timp ce doctorul socialist  face bine. O lume cu preocupări cotidiene familiare nouă, cu bolnavi amărâţi, cu oameni obişnuiţi de tot felul – vecinii recunoscători, personal medical în general respectând nu numai etica profesională, ci şi o colegialitate tradiţională, firească, dispărută ulterior sub presiunile dictaturii care impunea ura şi neîncrederea între oameni. Bineînţeles, există şi personajul negativ, doctorul Mitroi (excelent regizorul Ion Cojar, mai-mai să crezi că era aşa şi în viaţa lui obişnuită), care, profitând de interimatul la şefia spitalului, caută eliminarea lui Irod-Diaconu, doar pentru că îl antipatizează şi îl invidiază. Aşa că profită de îndrăzneala acestuia de a-l fi operat pe un bătrân veteran de război (Ernest Maftei) care, practic, oricum nu mai avea şanse de supravieţuire, operaţie terminată cu decesul pacientului, apoi profită şi de bunătatea aceluiaşi dr.Irod de a-i trimite mesajul decedatului către nepot, care nepot se dovedeşte a fi un tip meschin, pus pe şantaj şi josnicii. Adunând toate aşa-zise vinovăţii, îl „toarnă” la procuratură.
     Acest scenariu de eliminare a unui indezirabil, de obicei cinstit, de către un puternic al zilei, de obicei abuziv şi nedrept, care nu se sfieşte să ameninţe şi să-şi pună în aplicare ameninţările, va deveni ulterior aproape un model folosit în viaţa curentă, minând din păcate societatea românească. Ştia Ion Băieşu (autorul scenariului) ce ştia… Dar aici, din fericire, procurorul este un om integru, apărător al adevărului, şi restabileşte situaţia de fapt şi de drept. Memorabil schimb de replici: „Rămânem prieteni?” îl întreabă pe chirurg. „Deşi n-am fost, rămânem prieteni”, îi replică acesta.
     Filmul începe printr-un plonjeu asupra unui amestec de pictură statică şi elemente de pictură abstractă, cu o formă geometrică în centru, care se dovedeşte a fi un pat din care se scoală la soneria ceasului un om care dormise transversal în el. Este o modalitate originală, profund cinematografică, de a caracteriza nonconformismul şi originalitatea personajului principal.
     Cu toate acestea, filmul se cheamă Mere roşii şi nu, de pildă, „Cazul doctorului Irod”, pentru că, deşi este personajul principal şi  factorul declanşator al reacţiilor celorlalţi, doctorul nu-şi valorifică orgolios efectele acţiunilor sale.  Dimpotrivă, împărtăşeşte rodul lor mereu cu altcineva, până la uitarea de sine, bucuria de a dărui şi a primi un măr roşu sau bucuria de a fi fost făcut sănătos. Iar dacă tristeţea pierderii unui pacient este copleşitoare, el o raportează la  infinitul veşniciei („singurul duşman e moartea”) şi se întăreşte cu gândul că efortul medical a fost meritat, chiar dacă viaţa a fost prelungită doar cu un minut sau câteva ore .
     Modestie şi curaj, dragoste şi înţelegere, prietenie şi singurătate. Pentru un medic, mai ales profesionist excelent, sunt calităţi clasice, ideale, aproape imposibil de a fi întrupate de o fiinţă omenească, chiar şi atunci când acestea au existat şi există. Poate că ar fi fost binevenit un motto, prin care filmul să fie dedicat unor astfel de oameni preţioşi. Un rol scris parcă special pentru simpaticul Mircea Diaconu din tinereţe, care, vioi, sportiv – face box şi îl valorifică la nevoie  -  independent şi iubindu-şi libertatea, reuşeşte să fie credibil în profunda lui cinste şi moralitate, fără să fie deloc moralizator. Libertatea are însă un preţ şi acesta este sigurătatea pe care şi-o asumă atunci când asistenta medicală  Suzy (Angela Stoenescu – o frumuseţe făra cusur, dar stranie, ca o nimfă) îi refuză iubirea şi nu se grăbeşte să înceapă o aventură cu psihologul Alice (Carmen Galin). Aşa că şi la 38 de grade cu 2 se descurcă singur în bucătăria de burlac, ca şi la începutul filmului, unde leacul împotriva febrei este bătrâneasca inhalaţie. Bună lecţie de deontologie medicală!
     Un rol cu totul deosebit realizează Florin Zamfirescu (Gică), pacientul care îşi aşteaptă rândul la operaţie înfricoşat, dar curajos şi mai ales senin. De altfel operaţia, din care noi nu înţelegem decât că era făcută în condiţii de tehnică medicală destul de primitivă (ventilaţia din timpul anesteziei se face manual – ce pricepere!), devine unul dintre personajele filmului, constituind o premieră în filmul românesc.
     Curăţenia nu este numai morală, ci şi fizică. O lumină plăcută, bleu-albă domină cadrele din interiorul spitalului funcţionând într-o clădire veche, dar foarte îngrijită, cu perdeluţe impecabile la ferestre şi cu lungi coridoare prietenoase, unde se poate şi tricota, în momentele de respiro.
     Un film cald şi curat, un mesaj peste timp al unui moment de generozitate şi profesionalism, nu numai al medicului, ci şi al regizorului, talentatul şi mult prea devreme dispărutul Alexandru Tatos. „M-am preocupat intens, în primul rând, de problemele gramaticale ale profesiei. E drept, poate că filmul are un soi de entuziasm pe care nu l-am mai găsit ulterior. Am vrut să fie o poveste omenească şi cred că a ieşit ca atare”, mărturiseşte regizorul.
     Film de debut pentru Al. Tatos, Premiul ACIN 1976 pentru regie.
     Ar fi oare de  vreun folos dacă s-ar viziona la absolvirea  Facultăţii de Medicină?  


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cronica de film, florin zamfirescu, ion baiesu, mere rosii, mircea diaconu, rodica pop vulcanescu

Opinii: