Un autor care a mai colaborat cu cinematografia făcând comedii (şi un scenariu după o nuvelă excelentă — „Maiorul şi moartea”) —
lon Băieşu şi una din bunele sale nuvele „Treizeci şi opt cu doi” — un regizor care face teatru foarte bun,
Alexandru Tatos, şi a cărui experienţă cinematografică este colaborarea la şase episoade dintr-un serial, deci practic un debutant — au scris pentru
Mircea Diaconu filmul
Mere roşii care din capul locului trebuie spus că i se potriveşte ca o mănuşă. Rămâne de văzut ce nu i se potriveşte ca o mănuşă lui Mircea Diaconu. Deocamdată, el tinde să impună pe ecran un chip cuceritor de erou anonim, timid şi cald, cu inteligenţă ascuţită, dar disimulată, cu un tip modern de sensibilitate — rămâne să mai ne lămurim încă dacă tipul modern de sensibilitate este disimularea. Eroul lui Mircea Diaconu — în toate filmele în care a jucat până acum — pare a fi un inofensiv de care te încurci la tot locul, dar care de fapt este un tenace, periculos de „ofensiv” atunci când are o treabă de făcut — cum ar fi bunăoară construcţia propriei sale existenţe, crezul într-un ideal, viteza de reacţie chiar. Cine l-a văzut pe Mircea Diaconu în teatru ştie însă că acesta este un actor cu excepţionale calităţi, tocmai prin diversitatea lor; şi iată., paradoxal, consemnând încă un recital Diaconu, după
Filip cel Bun atragem atenţia regizorilor că este lipsit de sens să plafonezi un talent complex într-o singură ipostază a sa. Chiar dacă această ipostază e adevărată în sens artistic, cum se întâmplă o dată în plus în
Mere roşii.
Filmul, moralist în intenţie şi explicitare, ilustrează adevărul că simplitatea şi crezul într-un mod superior, comunist, de a-ţi concepe meseria n-au nimic de a face cu suficienţa, cu orgoliul nemăsurat care duce la „înlăturarea concurenţei” pe orice căi — că respectul, oricât de profund, nu este tot una cu dragostea. Asemenea confuzii provoacă drame, în plan social sau în plan personal. Inedit în acest film este mediul în care se dezvoltă cele două raporturi antagonice, mediul medical, ceea ce sporeşte de la sine înţeles gravitatea. şi tensiunea întâmplărilor. Tot filmul — arta nuvelistului adevărat — s-ar putea traduce într-o frază: un medic tânăr şi talentat, care vrea să-şi facă ca lumea meseria, este în „război” cu şeful său, chirurg reputat şi înzestrat cu tot felul de calităţi profesionale şi foarte puţine calităţi morale. Tânărul medic iubeşte o asistentă medicală care în schimb îl respectă nemăsurat. Binele învinge răul în plan social, dar cum va rezolva bietul îndrăgostit problema cu respectul — asta nu mai aflăm. Poate o rezolvă. Tatos construieşte un film cu finalul deschis şi fiecare poate visa cât pofteşte după proiecţie. Regizorul Alexandru Tatos are grijă de detaliu, face un film curat, urmăreşte simplitatea povestirii, nu vrea nimic gratuit şi „spectaculos”. E foarte bine, e prea bine. Poate această lipsă de risc asumat — un dram de spectaculos când e vorba de vieţile oamenilor, de înfruntări de caractere antagonice nu strică , — să fie şi cauza pentru care unele cadre trenează, sau uneori are loc o încetintre a ritmului. Imaginea lui Florin Mihăilescu este ca de obicei excelentă, echipa de actori care-l secondează, pe Diaconu foarte bună, personajele de plan secund alese cu grijă vădesc, validează aplicaţia lui Alexandru Tatos pentru filmul de lung metraj. Dintre aceste personaje care-l secondează trebuie menţionat preopinentul lon Cojar — care face un negativ deloc după tipic — şi tânăra Angela Stoenescu, chip de fată cinstită şi de om adevărat care, spre şansa ei, a aflat foarte de tânără ce cuprinde fiecare noţiune abstractă care acoperă sentimente. În scenografia inspirată a lui Vittorio Holtier se desfăşoară această poveste cu ape liniştite care sunt adânci, al cărei merit esenţial este simplitatea.