Filmele portret sunt rare. Fac parte dintr-un gen care cere multă fineţe, rigoare analitică.
Aşteptarea, Zile fierbinţi, acum
Mere roşii aduc în prim−plan portretele expresive ale unor eroi din zilele noastre, fiecare aparţinând altei generaţii de comunişti, dar caracterizate prin aceleaşi nobile trăsături morale. După bătrânul ceferist, memorabil tălmăcit de
Ştefan Ciobotăraşu, personajul
Zilelor fierbinţi reprezintă generaţia de mijloc, în plină forţă şi elan constructiv.
Ştafeta spirituală e preluată în
Mere roşii, de tânărul de profesie medic, de vocaţie om. Un om ce-şi transformă profesia în profesiune de credinţă. În pasiune şi abnegaţie. Stralucit eşantion a ceea ce societatea noastră creează mai bun în plan etic. Cu tot caracterul exemplar al personajului, portretul scris de
lon Băieşu şi realizat de
Alexandru Tatos, se bucură — şi datorită interpretării strălucite a lui
Mircea Diaconu — de o simplitate şi o autenticitate cuceritoare. Un eroism ce apare firesc, ca stare de spirit permanentă a acestui tânăr, pentru care a te dărui celor ce au nevoie de tine este egal cu a respira, a crea, a trăi. Personajul ţâşneste în cadru: furtunos, grăbit, distrat, gonind spre spital pe o bicicletă veche, iritând spiritele înguste ce contabilizează secundele de întârziere omiţând nopţile−veghe, nopţile−luptă cu boala şi moartea pe care tânărul chirurg le petrece la căpătâiul pacienţilor.
Prima ciocnire a tânărului cu şeful rigid, birocrat, pare mai mult temperamentală, până în momentul când bisturiul scenaristului descoperă răni mai grave, provenite din orgolii rănite, complexe ce transformă resentimentele în răzbunări primejdioase. Dintr-un conflict aparent mărunt, „de producţie”, neînţelegerea chirurgului cu superiorul său administrativ devine un „caz clinic”. În ciuda simplificării schemei conflictuale (un „negativ” monoton negru din cap până în picioare), filmul te cucereşte prin adevărul celorlalte personaje şi mai ales prin pasiunea contagioasă a tânărului medic — deloc „etalată”, moralizatoare, ci trăită cu un aer degajat şi simpatic, atât de propriu lui Mircea Diaconu. Numai simplitate şi prospeţime — acest admirabil actor investeşte cu farmec personal farmecul conferit de scenariu acestui „pozitiv” de excepţie (în sensul rarităţii lui pe ecranele noastre), dar din ce în ce mai răspândit, mai comun, printre tinerii societăţii de azi. Hazul reproşurilor grave, pe care eroul le aruncă în faţă, pe puncte, medicului−şef, ni-l amintesc pe Băieşu din cele mai bune comedii ale sale, ni-I recomandă, din nou, pe Diaconu, ca excelent interpret comic.
Totodată, ne este adus în faţă un regizor de film, Alexandru Tatos, a cărui „opera prima” (ca şi cea a colegului său,
Mircea Daneliuc) înseamnă ochi cinematografic ce descoperă în realitatea aparent cea mai banală, mai prozaică, farmecul şi spectaculozilatea vieţii însăşi: detaliul acela semnificativ prin autenticitate, purtător de frumuseţe plastică numai în măsura în care e purtător de frumuseţe morală. Într-o rimă perfectă s-a aflat regizorul cu colaboratorul său, autorul imaginii,
Florin Mihăilescu. Poet sensibil, delicat, dar prezent cu har şi personalitate pretutindeni. În exterioarele filmate pe străzile pitorescului orăşel (cu casele lui vesele, cu multe grădini, cu piaţa multicoloră) sau în interioarele realizate într-un spital vechi, pe cale de modernizare a utilajelor, dar mai ales a oamenilor. A acelei echipe însufleţite de medici ce se alătură chirurgului curajos, izolându-l (cam ostentativ) pe şeful birocrat, caz disperat, incurabil.
Actori cu experienţa lui
Ernest Maftei sau tineri ca
Florin Zamfirescu,
Carmen Galin, alături de neprofesionişti ca Angela Stoenescu, lon Cojar, au găsit tonul dramatic simplu, firesc, al întregului film. Importantă — prin tensiunea creată în momentele de încordată trecere, de veghe a celor operaţi sau, dimpotrivă, prin zgomotele din timpul intervenţiilor — este coloana sonoră semnată de
Horea Murgu. Montajul, fluent, aparţine
Yolandei Mîntulescu şi regretatului Dan Naum.
Un film bun, care se înscrie pe linia ambiţiilor cinematografului nostru de a găsi drumul spre inima spectatorului printr-o imagine cât mai autentica şi mai expresivă a realităţilor noastre.
