Ceauşescu duce sicriul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej alături de alţi tovarăşi importanţi, iar pentru cel care nu ştie despre ce este vorba este un act pios; între timp, luptele pentru conducerea Partidului s-au declanşat.
Cel care îţi zâmbeşte victorios în scenele următoare este noul preşedinte al României, iar el apare memorabil în 1968 la balcon pentru a condamna intervenţia brutală a trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Este eroul zilei, Ceauşescu pur şi simplu străluceşte în anii următori pe scena publică internaţională. În 1969, pe 3 august, Nixon vine în România şi, aşa cum declară, este primul preşedinte american care vizitează România, primul preşedinte american care vizitează o ţară din lagărul socialist. În iunie 1978, soţii Ceauşescu o întâlnesc pe Regina Elisabeta a II-a în vizita oficială de patru zile în Marea Britanie. În acest interval se consumă perioada de glorie a secretarului general.
Când începe declinul? Aproape insesizabil în filmul lui Andrei Ujică, imaginile încep să se exfolieze ca şi cum în plin carnaval măştile zâmbitoare ar aluneca puţin câte puţin lăsând să se vadă chipuri descompuse sau câte un rictus. Regia triumfalei înaintări spre comunism continuă, iar Kim Ir Sen, dictatorul coreean, şi Nicolae Ceauşescu îşi fac o intrare memorabilă în cadru, în pas de balet, ţinându-se de mână cu o graţie virginală. Chipul comunismului românesc împrumută masca fericirii eterne a unei minţi lobotomizate a comunismului chinez şi nord-coreean. Demonstraţiile fastuoase date în cinstea lui Nicolae Ceauşescu depăşesc de departe onorurile sclivisite, de o solemnitate glacială, de la Curtea reginei Angliei. Ceauşescu priveşte hipnotizat zecile, dacă nu sutele de mii de oameni ai furnicarului chinez care reuşesc să compună pe stadioane imagini de o acurateţe incredibilă. Este un moment capital când Ceauşescu realizează un fapt înspăimântător: că poţi face orice din oameni, pixeli pe un ecran gigantic dacă vrei. Iar acest ecran se va numi Cântarea României, festivalul dedicat în exclusivitate tovarăşului. Elena Ceauşescu cască magistral la una dintre cuvântările tovarăşului de viaţă, cuvântare ţinută în faţa unui grup restrâns al membrilor comitetului central care ascultă sastisiţi. Ceauşescu se zbate să articuleze un discurs cât de cât inteligibil, se ajută cu mâinile ca de obicei, se bâlbâie îngrozitor, face pauze nepermis de lungi între fraze îşi caută cuvintele, se screme. Nu-i iese. Tovarăşii stau smirnă, în faţa acestor marionete se află, dezarticulat, un cadavru politic. Care contiună să bântuie în vizitele de lucru magazine umplute la comandă cu produse care nu există pe piaţă. Totul este cenuşiu în jur, pământiu, feţele, peisajul, maşinile. Cenuşiul constituie substanţa din care este plămădită România ultimului deceniu al Epocii de Aur. În faţa lui Gorbaciov, cel mai maleabil dintre liderii comunişti de la Kremlin, Ceauşescu apare timorat, zâmbetul lui este o grimasă, un rictus, comportamentul este nevrotic, chipul descompus, privirea îl fixează cu o intensitate tulburătoare pe liderul sovietic. Acolo unde ar fi trebuit să se afle Stalin însuşi sau o reîncarnare a acestuia se află un străin şi o prevestire rea.
După ce a ucis furios câteva sute de fazani, este ultima vânătoare regală, Ceauşescu pare complet absorbit de gânduri, însingurat, izolat, parcă pierdut, departe de câinii care-i caută apropierea. Nu mai înţelege nimic, lumea s-a schimbat şi, deodată, în jur s-a făcut gol şi frig. Iar nonsensul absolut este revoluţia care se întoarce împotriva revoluţionarului de profesie, este inculparea „celui mai ales fiu al poporului”. Însă cred că Ceauşescu s-a regăsit o dată măcar în acest ultim episod al existenţei sale, în momentul execuţiei, care prin prostia şi turpitudinea regizorilor celuilalt spectacol, „Execuţia dictatorului”, i-au conferit o statură eroică. Revoluţionarul şi-a amintit cum se moare şi a ştiut s-o facă. Filmul lui Ujică este construit epic, este Istoria care se spune ca istorie, ca poveste, însă cine are impresia că acest documentar de montaj se construieşte de la sine se înşală. În spatele sintaxei propriu-zise a oricărui montaj se află o lectură de o mare acuitate şi sensibilitate, care cântăreşte fiecare imagine, care-i stabileşte locul în economia simbolică a filmului, care ştie cum să scurtcircuiteze un traseu prea lung şi care cade pe ceea ce Roland Barthes numea punctum, în cartea sa, „Camera luminoasă”.
Punctum este acel moment privilegiat în care ceva, un gest, un detaliu, o infinitezimală brizează imaginea – şi, în cazul de faţă, istoria –, dându-i o semnificaţie dincolo de convenţii şi tipare. Punctum este aici ceea ce scapă cadrului oficial, autocontrolului, ruptura de nivel, accidentul. Oricât de bine jucat jocul politic, el face loc unor astfel de inconsecvenţe, iar
Andrei Ujică prinde aceste momente care pot trece uşor neobservate. Dacă urmăreşti acest traseu paralel alcătuit din toate aceste punctum presărate în film realizezi o altă constelaţie „autobiografică” şi ceva ce depăşeşte planul sistematic al propagandei. Este poate renghiul pe care-l joacă ceva mai puternic decât puterea discreţionară a unui dictator, poate chiar propria viaţă care refuză dictatul oricare ar fi el. În mod cert,
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu este doar filmul cel mai bun al anului în România, dar este cel mai bun film istoric pe care l-am văzut vreodată, şi dacă istoria a 25 de ani de comunism românesc se poate comprima în trei ore, acestea în mod sigur sunt orele regizorului Andrei Ujică. De asemenea, devine esenţial ca acest film să ajungă în şcoli, în licee, în universităţi, acolo unde regimul comunist face obiectul unui studiu, al unei dezbateri. Nu-mi pot imagina cum s-ar putea preda de acum încolo o istorie a comunismului, şi nu doar a celui românesc, fără
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, filmul lui Andrei Ujică.