Marin Moraru – Toate drumurile deschise

     Cu Marin Moraru nu e prea recomandabil să stai alături în scenă sau pe peliculă. «Înghite» totul. Acoperă totul. «la» el totul. Uiţi complet, tu, spectator, să priveşti în stânga lui, îl cam ignori pe cel din dreapta, treci nepăsător peste ierarhiile artistice prestabiIite, ţi-a ieşit total din minte că alta e «vedeta» spectacolului. Privirile ţi se lipesc magnetic întâi de bogata, strălucitoarea şi infernal de precocea lui pleşuvie (dar poţi să ştii dacă nu şi acolo se ascunde câte unul din farmecele lui Moraru?!), urechea se ciuleşte la fermecătoarea lui dicţie cepeleagă, (ca să vezi, domnule, la ce sunt bune defectele!), ochii tăi urmăresc cum ochii lui rotunzi şi albaştri se rotesc într-una a mirare voit stupidă, şi gata, vrăjile au fost făcute, rezistenţa ta înfrântă, inima ta slabă de spectator, cucerită. Nu eşti sigur dacă Moraru şi-a luat peste picior personajul, sau pe tine, cel din sală. Oricum, îi accepţi totul. Pentru că poate «face» totul: cu el şi din el. Mai întâi, caricatura, imensă, grotescă. Paradoxală: regele din «Leonce şi Lena» făcând baie în ciubăr, cu coroana pe cap, demonstrându-ne harţagul, plictisurile şi umerii atletici în maiou, jucând puterea şi prostia cu egală înverşunare. Apoi, pe stil nou după calendar şi textul lui Mirodan, umorul cotidian, aferat, binevoitor, jovial din «Transplantarea inimii necunoscute» în care se punea, înţelept, în surdină, pentru a nu-i eclipsa pe ceilalţi, dar nu-i prea reuşea tot timpul. Mai apoi — sau mai întâi cronologic — în «Troilus şi Cresida», unde Esrig i-a cerut... Ei nu, aici nu pot să nu mă opresc: Esrig a fost poate primul care a înţeles că poate cere lui Marin Moraru totul. Tot ce e posibil. Ba chiar şi ce părea imposibil. Să nu mai aibă Moraru cine ştie ce umor. Să-I schimbe pe o distincţie de epocă. Şi a obţinut. Să nu mai sâsâie şi să rostească cuvintele clar, răspicat şi elegant. Şi a obţinut. Să nu mai fie un personaj burlesc, ci un raisonneur pedant şi uşor cinic. L-a obţinut şi pe acest Diderot. Să nu mai ocupe el chiar tot prim-planul spectacolului, dar nici să nu se lase potopit de Dinică. Când s-a făcut şi asta, ai înţeles că toate drumurile sunt deschise în faţa lui Marin Moraru. Pe care oare îl va chema filmul românesc?