Săptămâna aceasta la Cannes a fost un regal pentru filmul românesc,
Cristi Mungiu a primit unul dintre cele mai râvnite premii, un Palme d'Or, pentru filmul său,
4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, concurând cu regizori de marcă cu experienţă redutabilă în materie de film, iar regretatul regizor
Cristian Nemescu a câştigat premiul la secţiunea „Un Certain Regard”, cu pelicula
California Dreamin', singurul său lungmetraj avându-l în distribuţie şi pe Armand Assante. Dincolo de succesul propriu-zis, binemeritat al tinerilor regizori români, această dublă spectaculoasă are semnificaţia relansării cinematografiei autohtone în circuitul filmului de artă european, amintind de momentul
Liviu Ciulei. Dacă actorii români îşi fac tot mai simţită prezenţa în filmele unor regizori mari, a venit timpul ca regizorii români să-şi revendice un loc distinct, prestigios, acel loc de unde te poţi face ascultat. Aceste premii aduc cu ele şi o anumită privire, a noului val de tineri regizori români. Într-un fel, acest succes la Cannes separă apele, iar fondurile pentru film, atâtea câte sunt, ar trebui direcţionate către regizorii tineri, cu proiecte viabile şi nu spre pompierii cinematografiei, gen
Sergiu Nicolaescu, cu superproducţii de carton. În ceea ce-l priveşte pe Cristian Nemescu, nu ne putem decât imagina o carieră prodigioasă, dispariţia acestuia înscrie filmul într-un orizont de posibilitate ce nu va fi niciodată explorat. Până la intrarea acestor filme în circuitul românesc m-aş opri la mediu-metrajul,
Marilena de la P7 (2006), care a fost selecţionat în secţiunea "Semaine de la critique" la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2006. Acest prim film - atenţie filmul este o producţie independentă realizată în primul rând prin investiţia lui Cristian Nemescu cu sprijinul MEDIA PRO PICTURES şi a lui Andrei Boncea - anunţă un regizor capabil să decanteze aurul din noroi. Avem o poveste de dragoste de cartier numai că "micul prinţ" este provenit dintr-o familie modestă, cu un tată (
Gabriel Spahiu) şofer pe troleibuz şi o mamă (Aura Călăraşu) sastisită de viaţa mizeră, iar "prinţesa", - Marilena de la P7 (Mădălina Ghiţescu) -, aşa cum o numeşte fantele de mahala Giani (Cătălin Paraschiv) pe favorita sa, este o prostituată. Cadrul love story-ului de mahala nu este mai puţin important, iar panoramările ne înfăţişează un decor crepuscular, de fosforescenţe bolnave ale cartierului-ghetou, fără nimic din lumina incandescentă a unui alt film care a trecut pe la Cannes,
Oraşul Zeilor (Cidade de Deus, 2002), al lui Fernado Meirelles, înfăţişând tot un univers de ghetou, cartierul omonim de la marginea lui Rio de Janeiro. Violenţa aici este prinsă nu într-o debordantă jacquerie cu pistolari copii, ci în evenimentul sordid survolat de ochiul curios al cetei de puşti din cartier: de la deambulaţia aţâţată a prostituatelor la bătrâna care-şi oferă contra cost apartamentul cu ora clienţilor ocazionali, de la svasticile postate pe ziduri la improvizaţiile de apartament şi rufele multicolore puse la uscat pe balcon, de la gunoaiele care zac la tot pasul, la inscripţiile aproape ininteligibile de pe o tencuială leproasă sau jocurile copiilor de cartier imitând cutare sau cutare vedetă de muzică uşoară. Cartierul îşi trăieşte visul de glorie pe maneaua lui Florin Salam. Dar lucrurile pot fi şi astfel: Andrei (
Gabriel Huian), un adolescent de 13 ani, se îndrăgosteşte de Marilena, fără a-i putea oferi regatul său, cum ar face un veritabil prinţ. Marilena şi colegele ei reprezintă visul adolescentin de bărbăţie al băiatului de cartier, iar regizorul explorează această zonă friabilă a crizei adolescentine. Prins masturbându-se în baie, după o severă admonestare a mamei care se lasă cu flotări ca pedeapsă, educaţia sexuală îi este administrată judicios de unchiul său, Nea Costel (Constantin Drăgănescu), care creşte roşii şi castraveţi pe acoperişul blocului unde se află instalată şi o masă de tenis. Lecţia este simplă ca bună ziua, iar Andrei înţelege că pentru a o impresiona pe Marilena are nevoie de bani. Tânărul îşi sparge puşculiţa şi cu toate economiile în mână se înfăţişează în faţa Marilenei, pe care abia îndrăzneşte s-o atingă spre amuzamentul colegelor de breaslă. "Ofranda" este acceptată cu un gest ferm de către Proxenet (
Andi Vasluianu), care-l trece în rândul viitorilor clienţi. Scena de dragoste, neconsumată, se desfăşoară în toaleta unui bar, Marilena îl lasă să-i atingă sânii. Ceea ce impresionează în filmul lui Cristian Nemescu nu este câtuşi de puţin limbajul crud al cartierului cât oaza de inocenţă pe care dragostea o creează, mirajul ei. Momentul magic este dublat de înzestrarea paranormală a Marilenei, capabilă să provoace un scurtcircuit de toată frumuseţea în tot cartierul, efect împrumutat probabil lumii de magie a lui Kusturica în special din
Vremea ţiganilor (Dom za vesanje, 1988). Adolescentul îşi trăieşte visul între grotesc şi sublim, un OZN sub formă de ţâţe îi terorizează pe oamenii cartierului, incluzându-l pe Proxenetul şef, iar din el coboară în lumina unui spot, marţiana Marilena într-un combinezon galactic pe care-l desface în faţa lui. Convins că tot ceea ce-i mai lipseşte pentru a o cuceri pe Marilena este o maşină, pornind de la o glumă a acesteia, Andrei se lansează în plină aventură, deturnând troleibuzul condus de tatăl său şi pe care acesta îl învăţase să şofeze. Însoţit de gaşca sa, Andrei trăieşte din plin aventura la volan, în timp ce camarazii săi exultă delectându-se cu obscenităţi. Troleibuzul este parcat în faţă la P7, iar lui Andrei nu-i rămâne decît s-o invite pe Marilena pe calul alb, însă evenimentele iau o întorsătură tragică. Marilena, trădată în povestea ei de "dragoste" cu Giani, don Juan-ul de mahala cu maşină şi toate cele, îşi taie gâtul, iar Andrei asistă la agonia ei, în timp ce lumina pâlpâie pe măsură ce viaţa se scurge din corpul fetei. Atenţia pe care Nemescu o acordă explorării zonei periferiei face parte dintr-un curent în care ne situăm şi cu filme precum cel al lui Cristi Mungiu,
Occident, (2002) sau
Marfa şi banii (2001) al lui
Cristi Puiu,
Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006) al
Cătălin Mitulescu şi o serie lungă de scurtmetraje. Avem în prim plan lumea ieşită de sub clopotul de sticlă al societăţii multilateral dezvoltate şi a cărei mizerie a fost amplificată de perioada de tranziţie postcomunistă, lumea în care Florin Salam face muzica. În general tocmai acest mediu citadin face obiectul reportajelor jurnaliştilor străini atunci când este vorba despre România, trezind, cine ştie, nostalgii tiermondiste şi reflecţii despre capitalismul sălbatic. Nu există nici un proiect ideologic în acest film, de felul celor conţinute în reportajul fără frontiere. Scena este luminată tandru de dragostea fără urmă de venalitate a tânărului protagonist, dragoste pe care mizeria nu reuşeşte să o distrugă, iar atingerea sânului Marilenei provoacă un scurtcircuit în micul bar. Din această ironie amestecată cu tandreţe provine farmecul filmului, chiar dacă lumea cartierului aşa cum ne-o înfăţişează regizorul pare condamnată să-şi trăiască ignominia până la capăt, pentru că aşa cum sună versurile rapărului, lecţia de umanism se predă la faţa locului pentru ca "Să înveţi să ne cunoşti mai bine / După blocuri suntem noi / Cei care te facem pe tine” (...) etc. Filmul mai beneficiază şi de o abordare directă, fără complicaţii stilistice, o privire, un gest fac mai mult decât o sută de metafore, însă regizorul nu renunţă la acest joc secund al fanteziei. În cele din urmă, nimeni şi nimic nu împiedică visul şi aventura să înflorească în mijlocul asfaltului găurit al străzilor şi al betoanelor, dragostea poate ridica la puterea sublimului, - chiar dacă numai pentru o clipă -, micul infern cotidian.
