Există o familie de actriţe pe care le-aş numi doamnele ecranului. Mă gândesc la Jeanne Moreau, sau la Simone Signoret, sau la Eva Marie Saint, sau...
Şi mă gândesc şi la Margareta Pogonat.
Este frumoasă, dar nu asta te atrage la ea, ci o anume căldură care emană din privire, din întreaga ei fiinţă. Când intră în cadru o vezi imediat, dar mai ales o simţi. Îi simţi prezenţa. Nu trebuie să vorbească pentru asta, nici să gesticuleze. Nu trebuie nici să zâmbească, nici să se întristeze. Ajunge să intre în cadru. Pentru că are acel mare dar al aleşilor: prezenţa.
Spre deosebire de regizorii noştri, mă gândesc la Margareta Pogonat. Mi-o amintesc trecând tristă şi zbuciumată prin viaţă în
Meandre, mi-o amintesc aşteptându-şi liniştită, înţeleaptă, soarta, în
Apoi s-a născut legenda... Şi apoi nu mi-o mai amintesc... Dar continui să mă gândesc la figura ei, totdeauna umbrită. Expresia ei refuză parcă lumina prea puternică, pentru că strălucirea ei interioară ar fi anulată de prea multă strălucire exterioară. De aceea lumina nu vine să o dezvăluie, ci să o învăluie. Trăirile ei nuanţate, profunde, sunt făcute să trăiască doar la marginea umbrei, acolo unde nimic nu e simplu, unde e nevoie de o certitudine. Pentru că silueta ei, privirea ei calmă, apar întotdeauna ca o certitudine.
Mă gândesc cu nostalgie la Margareta Pogonat...
