REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Marga Moldovan - aşa cum a rămas în memoria criticului


„Pe ecran, cel mai bun decor este acela pe care nu-l observi.” - Rene Clair
     Ne facem o datorie de onoare din a readuce în atenţia cinefililor creaţia unei scenografe timpuriu dispărute care s-a dedicat prin excelenţă cotidianului: Marga Moldovan. Scenografia ei ar putea fi definită prin reliefarea „originalităţii” banalului. Fără să aibă calitatea de unicitate ori noutate, banalitatea avea în interpretarea arhitectei Marga Moldovan capacitatea de a emoţiona.
     Este ştiut, arta se naşte din interpretarea realităţii şi nu din reproducerea ei, iar elanul fanteziei este direct proporţional cu virtuţile artistice. Elaborarea estetică a spaţiului operei de artă cade în sarcina scenografului, entitate creatoare individualizată odată cu Renaşterea şi descoperirea efectului trompe l'oeil, menit să sporească perimetrul jocului la propriu, dar mai ales la figurat. În cinema condiţii sine qua non sunt: verosimilitatea, veridicitatea, autenticitatea. Mult mai dificil este de realizat un decor aşa−zis realist decât unul suprarealist. Remodelarea, redimensionarea, recompunerea cotidianului pot constitui un ideal profesional precum cel exprimat cândva de arhitect Marga Moldovan: „Mărturisesc că fac un efort pentru a mă aduna şi spune câteva cuvinte despre profesiunea mea (şi eventual despre mine) care să stârnească interesul cititorului. Fac un efort pentru că sunt stăpânită de teama de a nu găsi cele mai potrivite vorbe care să exprime, deopotrivă, spectaculosul şi banalul, spiritul creator, imaginativ şi rigoarea disciplinei unei profesiuni pe cât de dificilă, pe atât de pasionantă şi plină de satisfacţii: scenografia.”
     Un tablou−portret cu ochii perforaţi permite unei nostime bătrâne bigote să-i urmărească pe Liceenii în alertă. Cu acest insolit gag Marga Moldovan se despărţea pentru totdeauna de public. Micuţa protagonistă a comediei lirice Întâmplări cu Alexandra i-a făcut scenografei cel mai teribil compliment apreciind drept asemănătoare propriei existenţe de zi cu zi ambianţa creată la filmare într-un apartament de bloc oarecare, camera fetiţei — ce-şi ajută tatăl la gospodărie în absenţa mamei — degajă nu doar armonia firescului, ci şi duioşia candorii prin devălmăşia jucăriilor, hăinuţelor, rechizitelor şcolare. În Divorţ… din dragoste apartamentul este chiar pretextul intrigii ce ironizează colectivismul gregar şi contaminarea cu acest virus a unui cuplu „sănătos şi ambiţios”, care ajunge în faţa tribunalului, în sala ...minţilor pierdute. Sinusoida umorală ce face adesea creatorul să se identifice cu opera înregistrează odată cu infantila interogaţie De ce are vulpea coadă? verva maximă a personalităţii luminoase a Margăi Moldovan. Ea pare să fi redescoperit împreună cu citadinii blazaţi lumea satului, care gravitează în jurul casei de poveste a bunicilor, dar şi a Daciei nou nouţe transformate în ospitalier coteţ. Alături, şopronul devine ad-hoc expoziţie de pictură nonfigurativă, asociind natura moartă cu vitalitatea animalelor şi zburătoarelor din ogradă. Să-ţi vorbesc despre mine indică secrete afinităţi între scenografă şi eroină: tânăra solitară sensibilă cu o vulnerabilitate bine disimulată, feminină fără ostentaţie, inteligentă cu graţie şi nefericită cu demnitate. În Recital în grădina cu pitici, care aduce faţă în faţă o violonistă precoce şi o profesoară rigidă, biografia interioară a acesteia din urmă este „citită” în ovalul unei oglinzi ce reflectă şi chipul femeii răscolită de amintiri, şi un crâmpei de fereastră prin care se observă pe terasă un ficus abandonat ploii reci de toamnă. Povestea călătoriilor i-a dat ocazia arhitectei să viseze şi să etaleze o adevărată hartă mitologică, îngemănând decorul natural cu cel construit în stil baroc. Universul macabru din Capcana mercenarilor a fost pigmentat de fabulos şi datorită costumelor care personalizau tipologiile stranii ale fiecărui combatant din acea tensionată confruntare petrecută într-o Transilvanie la 1918. Rigoarea detaliului vestimentar într-un policier retro precum Revanşa este esenţială şi comisarul superman e astfel umanizat, dar şi idealizat, într-un elegant racord între formă şi fond, gând şi acţiune. Vigoarea faptului autentic a fost atuul principal al peliculei Septembrie, un fel de reportaj intimist în care tinerii eroi sunt caracterizaţi şi prin intermediul spaţiului pe care-I locuiesc.
     Seva vieţii reale continuă să circule prin fotogramele acestor filme, care mai întâi au fost însufleţite pe planşeta artistei cu vocaţie nu numai pentru autenticitate, ci şi pentru generozitate. Vocaţie care a determinat-o să şteargă graniţa dintre realitate şi ficţiune înzestrând sediul UCIN cu multe articole de birotică: de la maşini de scris şi de calcul, la agrafe şi hârtie aide memoire. Un gest defel neobişnuit din partea unei cineaste care, acceptând să vorbească despre sine într-un colocviu intitulat „În penumbră...” (găzduit de revista Cinema în 1989) ţinea să precizeze: „Aş vrea ca eventualul cititor al acestor rânduri să înţeleagă că, de fiecare dată când spun «am semnat», «am făcut», «am realizat», nu mă am în vedere numai pe mine. Mai exact ar trebui să spun asistenţii, recuziterii, maiştrii de platou, muncitorii, garderobierele, croitoresele, într-un cuvânt, întreg colectivul pe care-I conduc la un film «se exprimă» pe peliculă prin efortul său de gândire şi de trudă”.
     Întru neuitare...
 
 
(Noul Cinema nr. 11/1996)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: irina coroiu, marga moldovan, portret, scenografie de film

Opinii: