Comuniștii au considerat că istoria este o știință. Și nu o știință oarecare, ci una cât se poate de obiectivă și exactă, guvernată de legi imuabile. Legile care guvernează evoluția istorică ― spuneau comuniștii ― sunt studiate de materialismul dialectic și de cel istoric. Acest mod „științific” de abordare a istoriei crea comuniștilor impresia unui avantaj peste care, considerau ei, nimeni nu mai putea trece: ca singuri cunoscători ― prin intermediul materialismului istoric ― ai legităților care guvernează istoria și deci ai „rețetei” evoluției istorice, comuniștii încercau să se prezinte drept singura alternativă capabilă să conducă societatea în mod „științific”. Pentru ca politica lor să poată fi prezentată ca infailibilă era, deci, obligatoriu ca istoria să fie considerată o știință obiectivă și exactă. Era singura modalitate de a-și justifica conducerea dictatorială. În acest scop au recurs la falsificări, încercând nu să-și adapteze ideologia la cerințele istoriei, ci invers, să adapteze istoria la necesitățile ideologiei lor.
După revoluția din decembrie 1989, o serie de „istorici”, ca și comuniștii înaintea lor, tot din rațiuni cât se poate de practice, au continuat falsificarea istoriei.
S-a recurs atât la vechile metode, cât și la altele noi, mai subtile. S-a trecut la o prezentare mult mai largă, amplă și variată a istoriei, recurgându-se în general la mici trunchieri și retușuri, totul pe fondul unor acțiuni și fapte cât se poate de reale. Se spera ca micile neadevăruri să „treacă” neobservate de o populație pe de o parte obișnuită cu mistificări mult mai mari și mai evidente, pe de altă parte dezobișnuită să mai judece singură adevărul istoric. Nu este exclus să se fi mizat și pe șocul pe care îl putea produce abordarea unor teme care până în decembrie 1989 fuseseră considerate tabu de către istoriografia comunistă.
Micile neadevăruri, sau adevărurile trunchiate, repetate insistent, urmau deci, privite ca atare, să treacă neobservate de către ascultător, privitor sau cititor. Adunate însă și puse cap la cap, toate micile mistificări și neadevăruri urmau să inducă în mintea „beneficiarului” informației un mare neadevăr. Spre deosebire de „adevărul” comunist, noul „adevăr” este însă mult mai periculos: creează „beneficiarului” său senzația că a fost descoperit de către el însuși. Noul mod de abordare a istortei necesită un alt gen de justificare: istoria nu mai este privită ca o știință obiectivă și exactă (și probabil nici obiectivă și nici măcar știintă). În felul acesta, noii „creatori” de istorie pot interveni fără să mai riște nimic. Și cel mai simplu se poate acționa acolo unde nici un document nu poate aduce o lămurire definitivă: asupra personalității unui personaj istoric.
Mareșalul Antonescu, om de onoare, dârz, demn, este prezentat în filmul Oglinda în antiteză cu regele Mihai și într-o oarecare măsură și cu luliu Maniu. În lipsa unor fapte concrete, se apelează la improvizații. Incapabil să mai scoată România din război, Antonescu este pur și simplu „burdușit” de către regizor cu intenții bune: el așteaptă un răspuns de la Stockholm prin care aliații să-I anunțe că acceptă să înceapă tratativele de pace cu el. Nici nu poate concepe că ar mai putea exista și altcineva în țară capabil să încheie o pace onorabilă. Dar răspunsul nu mai vine! Trupele rusești pătrund în România. Mareșalul tot așteaptă și așteaptă... Ar dori o pace cât mai bună cu rușii, de pe poziții de forță („dacă ar câștiga măcar o bătălie”...) Între timp, moralul trupelor scade, soldații fug din fața dușmanului, războiul provoacă tot mai mulți morți și suferințe. Linia frontului se apropie de București, distrugerile pot deveni oricând catastrofale. Dar mareșalul așteaptă! Între timp, regizorul îi conturează personalitatea. Mai într-o discuție cu generalul Friessner, mai într-o discuție cu un colaborator. Urmează momentul 23 august și arestarea mareșalului. Regizorul continuă să-i contureze personalitatea: mai o discuție cu Regele, mai o discuție cu Maniu, mai o discuție cu mama sau chiar cu Hitler. Și aici e aici... Hitler este prezentat ca un simpatic vizionar filozof. Este adevărat: puțin cinic. Dar ce mai contează atâta timp cât și-a închinat întreaga viață scăpării lumii de bolșevism? În felul acesta este înlăturată și ultima rămășiță de antipatie pe care spectatorul ar mai fi putut-o avea față de mareșal. Acesta nu a mai fost aliat cu un criminal (nici nu se mai potrivea după ce în urma primei întâlniri cu Hitler mareșalul avusese o părere atât de bună despre el) ci cu un neînțeles. Stalin omorâse zece milioane de ruși. Hitler urma să mai omoare douăzeci de milioane numai și numai ca să scape lumea de bolșevism!!! La urma urmelor, scopul scuză mijloacele. În acest fel simplu necesitatea regizorală de a-I face pe Hitler mai simpatic pentru a-I face mai simpatic și pe Antonescu capătă o dublă valență: Antonescu fiindu-ne simpatic, ajungem să-I simpatizăm și pe Hitler! Și tot acest efort nu urmărește de fapt decât un singur scop: discreditarea regelui Mihai, prezentat în antiteză cu mareșalul. Ca și pe vremea comuniștilor „adevărul” merge mână în mână cu interesul politic. Și cu simpatiile politice. De fapt, modul în care este prezentat mareșalul Antonescu, „șeful statului”, singurul capabil să încheie o pace onorabilă, singurul capabil să ne apere de bolșevism etc. etc. nu denotă decât o mare nostalgie: aceea a conducătorului unic: Sau mai precis, aceea a dictaturii! Filmul parcă încearcă să ne spună în permanență: dacă nu putem avea dictatura unui singur partid, atunci v-o recomand pe aceea a unui singur individ!
