REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Marea sfidare


     Când într-o filmografie figurează câteva titluri−reper pentru o antologie națională și alte câteva dovezi de profesionalitate bine stăpânite, autorul poate dormi Iiniștit. Jocurile sunt făcute. Eventualele rateuri nu-l mai pot compromite, cel mult îngrijora. Nu e cazul lui Manole Marcus, regizor pretențios cu profesia sa chiar și în situații dramaturgice mai puțin inspirate. Sau în anumite genuri pentru care simte atracție, chiar dacă nu i se potrivesc temperamental comedia, aș zice.
     În ceea ce privește filmul de suspens și acțiune, aici profesionalismul poate ține loc de multe. Cu condiția ca povestea să se înscrie în parametrii unei minime credibilități, justificări logico−psihologice (ca Punga cu libelule). Partitura Marii sfidări nu excelează în situații de război nemaiîntâlnite pe ecrane: aceeași imagine impresionantă a unui convoi de refugiați alungați de urgia invaziei, aceleași camioane cu încărcătură prețioasă urmărite de bande înarmate, aceleași furibunde percheziții, diabolice torturi fizice și morale de tristă (și frecventă) amintire, evocând atrocitățile fasciste. Ceea ce e absolut inedit în scenariul semnat de loan Grigorescu (după primul episod din aceeași perioadă, Trenul de aur, realizat în urmă cu câțiva ani) este evenimentul extraordinar din acea vreme, Polonia invadată de Hitler încredințează spre păstrare tezaurul național României aliată în stare de neutralitate la acea oră. Guvernul nostru și-a asumat, în acel septembrie 1939, un risc enorm în condițiile ofensivei vertiginoase a armatei hitleriste, riscul adăpostirii refugiaților și tezaurului unei țări ocupate.
     Importanța gestului de curaj și umanitate din partea unei țări aliată într-o situație politică și geografică extrem de dificilă, impunea, desigur, o tratare artistică de anvergură. O acumulare excepțională de tensiuni, o gradare o „polifonie dramaturgică”, i-aș zice, care să se fi ridicat la înălțimea mizei și premisei istorice. A actului care, prin gravitatea consecințelor lui, implica, într-un fel, destinul a două popoare. Doar că termenii relatării cinematografice sunt dintre cei mai obișnuiți, cei cu care ne-au deprins mai toate peliculele reconstituind epoca.
     Există însă o emoție mai specială și ea provine din atenta și inspirata alternare a imaginilor reale, de arhivă, a documentelor existente cu reconstituirea lor artistică minuțioasă, în același stil reportericesc. Atât figurația din convoi și dirijarea ei în scene prelungind parcă secvențele filmate pe viu, cât și tonalitatea filmărilor ulterioare realizate în culori dominate de gri−albastru continuând firesc cenușiul dramaticelor secvențe surprinse în timpul exodului polonez — realizează momentele de autentic dramatism. În acest început de film reconstituirea se ridică la vibrația, la suflul emoțional al evenimentului real. Intervin însă invențiile epice, unele complicații narative previzibile, cum ar fi îndrăgostirea ziaristului de refugiata poloneză și happy end-ul de rigoare, sau fotografia copilei pierdută de convoi și regăsită prin intermediul gazetei ori misiunea secretă a corespondentei ziarului german, în realitate agentă a Gestapo-ului sau istorioara cu sustragerea, din geanta ei, a documentutui dovedind adevăratul scop al invadării Poloniei, inventarul operelor de artă poloneze întocmit de SS înainte de a declanșa războiul ― toate la un loc scad din interesul filmului. El mai e periclitat și de anumite accente patetice sau idilice, ca ostentativa tentativă de seducere a ziaristului român de către spioana hitleristă ori scena cu băiețelul ce întinde fetiței refugiate mărul roșu al prieteniei, într-un peisaj edenic.
     Dacă narațiunea își are punctele ei slabe, se poate recunoaște, în schimb, mâna încercatului regizor în distribuirea unor actori ce-și stăpânesc bine profesia și chiar atunci când nu au de rostit decât câteva replici, personalitatea lor îmbogățește schița sumară, ades lineară a caracterului interpretat. Victor Rebengiuc conferă personajului său din guvern prestanță, curaj civic, fermitate, inteligență. Valentin Uritescu salvează cu sinceritatea lui răscolitoare un erou prea ades victima poncifelor „pozitivului”. Feminitatea, expresivitatea tinerei actrițe Maia Morgenstern oferă nuanțări și relief psihologic, poezie, ziaristei poloneze, care poate că altfel ar fi rămas doar un argument al demonstrației autorilor. Florin Zamfirescu își îmbogățește și el reporterul antrenat într-un act riscant, cu câteva accente autoironice, ferindu-l de monotonie. Câteva accente de timiditate sentimentală dau ziaristului un plus de farmec. În rolul unui director de ziar independent ce-și asumă multe riscuri, Ștefan Sileanu impune și convinge. Val Paraschiv schițează cu inteligență perfidia și sadismul unui ofițer nazist, ascunse sub masca moliciunii și non−violenței. Eusebiu Ștefănescu mi s-a părut doar corect în rolul unui legionar șantajist. Corectă și ea, dar uneori exterioară, cu câteva accente false, Victoria Cociaș-Șerban întruchipând-o pe Brigitte von Keller. Traian Stănescu evoluează elegant în rolul unui comisar ce ajută la transportul tezaurului, iar Cornel Revent se implică emoțional în drama directorului băncii maltratat de naziști. Atmosfera realistă urmărită de regizor în decoruri (Victor Țapu) și în costume (Lia Manțoc) creează câteva momente concludente, bine puse în valoare și de talentul operatorului Sorin Ilieșiu. Secvențe ca cea din localul provincial din timpul războiului cu un flaut trist accentuând ambianța; hotelul rece cu un culoar pustiu la capătul căruia răsună, alarmant, soneria unicului telefon de pe etaj; anchetarea ziaristului în camera cu becul suspendat de tavan, ce se bălăngăne continuu, terorizind victima; patefonul cu aceeași arie „Ridi pagliacci” ce răsună batjocoritor față de cel torturat — amintesc câteva din marile reușite anterioare ale lui Manole Marcus: Canarul și viscolui, Puterea și adevărul, Actorul și sălbaticii sau, ceva mai recent, Orgolii. În raport cu ele și cu „nobila nebunie” a gestului istoric evocat, Marea sfidare mi se pare un film prea cuminte.
 
 
(Noul Cinema nr. 10/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, cronica de film, manole marcus, marea sfidare

Opinii: