Unul dintre filmele remarcabile ale lui Andrei Sokurov,
Mama şi fiul (1997) trasează relaţia complicată dintre un fiu şi mama muribundă, o relaţie în care lirismul şi tandreţea se amestecă cu un fel severitate tăiată în diamant.
Neputincioasă fizic, mama însă deţine puterea asupra fiului, detaşată şi aproape hieratică în proximitatea morţii, privind într-un dincolo impalpabil pentru acesta din urmă. Puterea Corneliei (
Luminiţa Gheorghiu), mama din filmul lui
Netzer, vine dintr-o deplină ancorare în prezent, dintr-o tenacitate care-şi are momentele ei dramatice, la propriu şi la figurat, pentru că mama ştie să se pună în scenă când este nevoie, dintr-o voinţă de a controla pe deplin existenţa fiului captat prin fire invizibile în spaţiul matricial. Pe fundalul unui accident de maşină care-l are ca protagonist pe fiul ei interpretat de
Bogdan Dumitrache, accident soldat cu moartea unui băieţel dintr-o familie săracă, tensiunea dintre mamă şi fiu ajunge la paroxism. Mama pune totul în joc, de la relaţii şi intimidări la propriul său talent actoricesc, pentru a-şi exonera fiul de culpa evidentă. Astfel devine un om-orchestră, care face şi desface urzeala complicată a cazului unde fiecare detaliu contează, unde fiecare gest are consecinţe. Absorbit de vinovăţie, de o relaţie pe cale de a se destrăma cu Carmen (
Ilinca Goia) în ciuda aparenţelor de soliditate-solidaritate, fiul îşi foloseşte puţina energie de care dispune pentru a se desprinde din îmbrăţişarea sufocantă a dragostei materne aşa cum mama foloseşte fără scrupule accidentul pentru a se reinsera temeinic în viaţa fiului şi implicit a cuplului, pentru a fi acolo pe deplin, în miezul existenţei fiului său ca unică femeie. Este copleşitoare această nevoie de a deţine puterea, ea vine dintr-o cunoaştere a mecanismului lumii, însă spre deosebire de mama din filmul lui Skurov, puterea mamei din filmul lui Netzer nu stă în privirea aruncată dincolo, peste vămi, ci tocmai în profunda ancorare în lume, în dincoace, de unde mama îşi extrage energia. Nu există nimic care s-o demobilizeze, nici înjurătura groasă a fiului, în care acesta şi-a adunat întreaga energie rămasă, nu o descurajează. În momentul imediat următor este acolo, la post, cu un plan B, un plan de avarie. Oricât de deplasată ar părea comparaţia, această mamă este asemeni unui tanc, zdrobind totul în calea lui, înaintând implacabil aşa cum moartea ştie să o facă, un soldat universal animat de o credinţă mai puternică chiar decât istoria. Netzer a reuşit să creeze nu doar un personaj realiabil aşezat în circumstanţe dramatice, ci a creat un personaj memorabil prin intermediul unei actriţe de excepţie. Aceeaşi Luminiţa Gheorghiu, mama din filmul lui
Mungiu,
4,3,2, controla discret microsocietatea burgheză unde se afirmau cu virilitate emfatic-ridicolă voinţe de putere. Mama domina masa, plana protector şi vigilent asupra existenţei băiatului de familie bună aflat în relaţie cu o fată fără pedigree, fără certificat de garanţie socială. Şi aici, prietena fiului este privită cu circumspecţie din cauza unei extracţii modeste şi a existenţei unui copil dintr- o altă relaţie. Abilitatea mamei de a se insinua în această relaţie este, de asemenea, remarcabilă. Reuşind, în cele din urmă, să intre în miezul acestei căsnicii pentru a descoperi fragilitatea propriului fiu, reconsideră cu un pragmatism lipsit de orice scrupul oportunităţile mezalianţei. Judecata la rece marchează fiecare etapă a strategiei mamei, şi există două momente apogetice în film: întâlnirea cu martorul, Dinu Laurenţiu (
Vlad Ivanov), un posibil şantajist, şi cea cu familia copilului ucis. Situaţiile impun două partituri complet diferite pe care mama le joacă remarcabil. În primul caz este vorba de un joc de forţă, un joc de poker între doi campioni, la intimidare, unde cărţile sunt scoase una câte una cu lentoarea apăsării pe trăgaci la ruleta rusească, un joc al tatonărilor şi subînţelesurilor. Vlad Ivanov utilizează întregul capital performativ probat şi în rolul lui Bebe din
4,3,2 şi al comisarului de poliţie Anghelache din
Poliţist, adjectiv (2009) acea politeţe onctuoasă, tăcerile semnificative, aluziile infuzate otrăvit. Cel de-al doilea moment apogetic impune o altă strategie, mult mai dificilă pentru că nu i se potriveşte mamei. Dacă primul a fost un joc la cacealma, cel de-al doilea este cu mult mai cinic, este un joc la sentiment, unde dozajul se cere a fi cu mult mai fin. Tăcerile sunt cu mult mai stânjenitoare în casa îndoliată, manipularea cu mult mai dificilă cu cât părinţii nu doresc să tranzacţioneze moartea propriului copil, ei nu pot fi cumpăraţi, ci trebuie câştigaţi afectiv cu o manifestare a durerii cât mai autentică, prin participarea efectivă la suferinţa lor. Întâlnirea oferă şi oportunitatea unui survol asupra mediilor sociale, contrastul nefiind forţat şi nici manipulat ideologic, cele două lumi vorbindu-şi fără să comunice în mod real. Durerea autentică întâlneşte un arsenal manipulativ complex. Iar acest rol este un tur de forţă, este capodopera unei Mame în exerciţiul funcţiunii, Mama care obţine indulgenţele pentru fiul paralizat de teroare, ascuns în maşină. Gradarea emoţiei – pentru verosimilitate ea nu trebuie să izbucnească spontan –, spaţiul acordat descărcărilor nervoase ale celorlalţi, dubla acţiune exercitată atât asupra mamei copilului ucis, vorba aceea, ca de la mamă la mamă, banii strecuraţi cu umilinţă, privirea înlăcrimată şi apoi plânsul care le descarcă pe ambele femei şi pe Traian Angheliu (
Adrian Titieni), tatăl îndurerat. Nimic nu rezistă regiei imbatabile şi instinctului de carnasier al Mamei-lupoaică, deopotrivă odioasă şi sublimă în acest teatru abject destinat salvării propriului său fiu. Singura sa vulnerabilitate este însă chiar acest fiu decis să taie cordonul ombilical, să se rupă de matrice. Este singurul adversar care îi ţine piept, singurul pe care nu-l poate îngenunchea, astfel încât scena directă din final a confruntării dintre Mamă şi Fiu este antologică precum şi cea dintre mamă şi fiică în
Felicia, înainte de toate (2009) – nota bene, regizorul filmului este scenaristul lui Netzer –, şi cea dintre mamă şi fiu din
Eu când vreau să fluier, fluier (2010). Putem observa că şi în
Medalia de onoare, Netzer este preocupat de relaţia simetrică dintre tată şi fiu, primul jucând pe cartea onorabilităţii recunoscute oficial reapropierea de fiul înstrăinat. Redusă temporar la tăcere, cu o răbdare dictată de circumstanţe, Mama îşi ascultă fiul pe care urmează să-l salveze, ca un acuzat în faţa unei sentinţe. Ceea ce este inacceptabil este distanţa, raţiunea de a fi a mamei este fiul a cărui existenţă nu o mai poate controla, în viaţa căruia nu mai poate fi omniprezenţa atotcuprinzătoare. Cum putem constata, efortul depus pentru a scăpa de închisoare este infinit mai mic faţă de acela de a scăpa din îmbrăţişarea maternă. Fiul debil, nesigur, vulnerabil stă în faţa acestui războinic implacabil, în faţa acestei voinţe uriaşe, propria Mamă, într-o confruntare emblematică. Nu este cert că Mama înţelege argumentele, că a acceptat pactul care o distanţează de existenţa fiului, poate că în timp ce ascultă se gândeşte la o nouă strategie, la un nou unghi de atac. Dragostea ei înfruntă respingerea cu un fel de dârzenie aproape tragică, efortul considerabil depus pentru a-şi salva fiul nu a diminuat-o câtuşi de puţin, loviturile muşcă din ea, dar nu o clintesc şi putem presupune că odată plecat acest fiu, Mama va rămâne acolo, la post, aşteptându-şi ora, neobosită, indestructibilă şi implacabilă precum moartea.
