„Mama” – cronică de film

Din «Capra cu trei iezi»  se  putea face un film cuminte, de cuminţit şcolari şi preşco­lari năbădăioşi, un film cu morală de tipul «aţi văzut ce-au păţit iezii dacă n-au ascul­tat-o pe mama lor». Din «Capra cu trei iezi» se putea face un basm-basm care să înceapă cu «a fost odată» şi să sfârşească cu «am încălecat pe-o şa»... Poate că Elisa­beta Bostan, cea de acum 15 ani, ar fi cedat uneia din formulele de mai sus. Elisabeta Bostan cea de azi, trecută prin «experienţa Creangă» de două ori, cu «Amintiri din copilărie» şi «Pupăza din tei» era firesc să vrea mai mult, să vrea în primul rând să crească miza. Mama este o «Capra cu trei iezi» cu miza dublată, triplată chiar, o «Capră cu trei iezi» care cere mai mult, în măsura în care dă mai mult. Poveste pentru copii? Perfect! Atunci să mizăm pe inteli­genţa lor, trează, vie, ascuţită, de copii ai secolului XX care au văzut mai mult decât un lup mâncat de-o capră. Să le povestim, deci, cu umor, cu umor până la ironie şi auto-ironie, ce păţesc iezii, lupii şi caprele din pădure şi de mai încoace, să le sugerăm că există oameni-lupi şi oameni-capre, copii-iezi şi copii-veveriţe, şi copii-rându­nele şi copii-oiţe («copiii de azi tare mai sunt poznaşi»), să mizăm, deci, şi pe inte­ligenţa asociativă şi nu pe «mură-n gură», pe uite capra, uite lupu', uite iezii... Film cu morală? Foarte bine. Dar atunci să îmbrăcăm morala în haine strălucitoare, s-o facem papagal de pildă, şi ea repetă şi se repetă, nu?, să-i punem clopoţei, clopotote şi clopoţei de voci frumoase şi s-o facem să cânte, să răsune în valuri de muzică (semnată Temistocle Popa şi Gerard Bour­geois, amestec oarecum surprinzător de folclor, rock and roll şi valse-musette), pe versuri, când duioase, când tandre, când hazlii (de Flavia Buref, Vasilica Istrate şi Mihai Dumbravă). Basm? Fie şi basm, dar atunci să fie unul mare care să cuprindă mai multe basme — de ce nu şi pe cel al măgarului îndrăgostit de o rândunică, de ce nu şi pe cel al zânei-larna care apare aşa, dintr-o ploaie făcută brusc zăpadă, de ce nu şi pe cel al rândunelelor îndrăgostite de zbor şi de libertate — un basm cu personaje multe, fabuloase, în costume fan­tastice (semnate scurt, dar apăsat şi mal ales cuprinzător: Tomina), în decoruri co­pleşite de culoare şi fantezie (rezultatul a trei forţe bine întâlnite şi bine unite: David Viniţki, Zoltan Szabo şi loana Cantuniari-­Marcu), cu dansuri multe şi frumoase, cu dansatori experimentaţi (asiguraţi de auto­rităţi ca: Circul pe gheaţă, Baletul pe ghea­ţă şi Teatrul Mare din Moscova, în coregra­fia, nu numai sigură dar şi inspirată, a unui tânăr maestru de balet, Valentin Mano­hin) — un basm adică, dintre acelea care se pot numi oricând: feerie. Pentru că feerie rimează cu copilărie nu numai la suprafaţă, dar şi înăuntrul sensului... Scenariul Vasilicăi Istrate este construit atent pe această supramiză, dar rămâne credincios sursei de inspiraţie, în mod paradoxal chiar şi atunci când spre binele tuturor, deci şi al filmului, este obligat să-I trădeze. Scenarista nu a urmărit o ecranizare fidelă, ci o interpretare mai mult sau mai puţin liberă. Trădarea — când se întâmplă să fie — este trădare, dar o ştim de la bun început noi. Mama este con­ceput ca o dezlănţuire de fantezie, ca un spectacol ameţitor, şi aşa şi promite să fie încă din generic. Genericul oricărui film închide în el o promisiune, mai mult sau mai puţin respectată mai târziu. Mama este un film care-şi respectă promisiunea. El este într-adevăr un spectacol fastuos, de o vita­litate uşor năucitoare, dar calculat cu bă­gare de seamă din scenariu, din regie, din imagine cât şi cum să fie fastuos, cât şi cum să fie năucitor. Regizoarea nu se lasă nici o clipă prinsă în capcanele genului, fantezia e bine sprijinită pe o constructie riguroasă, vitalitatea controlată pas cu pas, ţinută în frâu, un frâu liber, dar bine şi la vreme strunit, spectacolul, prea plinul lui de sunet, miş­care şi culoare, bine condus şi stăpânit, bine ferit de haos. Duioşia poveştii se to­peşte pe nesimţite în umor, umorul face loc la vreme tandreţii, tandreţea alunecă nici nu ştii când într-un iureş de mişcare, de dans, dansul se opreste brusc într-un micro-recital actoricesc, numit Ludmila Gur­cenko, Mihail Boiarski, Violeta Andrei, Florian Pitiş, George Mihăiţă, Oleg Popov, Evgheni Ghercikov. Ca în orice feerie, fiecare personaj cât de cât are dreptul la un moment de viaţă în economia întregului. Un moment se numeşte Papa­galul (excelent dozajul de exotism, umor şi uşoară, foarte uşoară melancolie, reali­zat de Florian Pitiş), un moment se numeşte Iezii — şi în el suntem lăsaţi de socotim cât de bine au fost aleşi copiii Lulu Mihăescu, Matei Orpriş, Timur Asaliev, Adrian Cristea şi Petia Dektiarev, şi cât de exact au fost struniţi ei în faţa aparatului de filmat; un moment este al Urşilor, altul al Oilor, altul al Rândunelelor (moment coregrafic de ma­re virtuozitate, egalat poate doar de cel al lernii, al Zânei zăpezilor). Printre aceste momente ale «fiecăruia», capra şi lupul (Ludmila Gurcenko şi Mihail Boiarski) din care, respectândul pe Creangă, scenarista şi regizoarea au făcut un cuplu încântător, cu duşmănia pe cât de aprigă, pe atât de alu­necoasă. Capra, Ludmilei Gurcenko are temperament, temperamentul acela cu nă­bădăi, are un «dute-ncolo, vino-ncoace» irezistibil, o feminitate «cu draci», dar ta­iată savant de suferinţele materne, amestec irezistibil pe care actriţa îl joacă pe muchia de cuţit dintre dramă şi comedie. La rândul lui, Mihail Boiarski — lupul îşi joacă cu aplomb ameţitor cartea de dur «cu sânge de apaş», cu aplomb dar şi cu umor, atât cât trebuie pentru ca Titi-Surul căruia i se mai spune şi «Durul», să atingă inocent savoarea unui fante de pădure. În preajma acestui cuplu sar scântei de ură şi amor, de vervă şi umor, scântei care, fireşte, nu ating copiii, dar de la care părinţii vor lua foc cu plăcere, şi de ce nu?, unde scrie că la un film pentru copii, părinţii trebuie să caşte a plictis? De altfel, strădania dintotdeauna a Elisabetei Bostan a fost să facă filme fără frontiere de vârstă, şi cred că Mama reprezintă reuşita deplină a acestei strădanii. Pentru că, sigur, copiii vor vibra ca un suflet în faţa vârtejului de întâmplări cântate şi dansate, pe iarbă, pe gheată, pe acoperiş sau pe sârmă, dar de perfecţiunea mişcării şi a mizanscenei se vor bucura părinţii. Sigur, copiii vor fi sen­sibili la buclele pestriţe ale iezilor, la coama sură a lupului, la creasta multicoloră a papagalului, la coama urecheată a măga­rului Petrică de sub care iese zâmbetul tragi-comic al lui George Mihăiţă, la tris­tetea resemnată a berbecului (Evgheni Ghercikov) în faţa soaţei sale (Vera IvIeva) pe cât de toantă pe atât de năbădăioasă, vor fi sensibili şi la zâmbetul dulce al rându­nelei-mamă (Violeta Andrei) subliniat de colţii negri ai bretonului rândunicesc, dar la munca machiorilor Viali Lvov şi Eva Wajda asupra măştilor (concepute de regizoare împreună cu Tomina) şi la perfecţiunea formidabilelor peruci «Alexan­dre», vor vibra fără îndoială părinţii. Copiii vor tropăi de încântare în faţa imaginilor saturate de lumină şi culoare, în fata dansu­rilor multe şi ameţitoare, dar frumuseţea legăturilor cromatice şi precizia mişcărilor de aparat, într-un cuvânt, munca operatorilor lon Marinescu şi Konstantin Petricenko o vor observa doar părinţii. Copiii vor fi sensibili la feerie, dar seriozitatea profe­sională cu care se împlineşte ea, ritmul decupajului, al imaginii, al montajului, tăie­tura inspirată şi inspirat «la vreme» pe care o operează foarfeca Cristinei lonescu, do­zajul farmaceutic de zgomot, muzică, de vorbă şi pauză, echilibrul coloanei sonore semnată Anuşavan Salamanian, le vor a­precia tot părinţii.
Şi poate că aici stă secretul acestui film. El este făcut de către oameni care-şi res­pectă meseria şi pe cei pentru care o fac. Este un film de profesionişti ai genului, pentru care joacă reprezintă lucrul cel mai serios din lume. Dincolo de asta nu mai e decât o bucurie, ca să zic aşa — lo­cală: Mama vine să demonstreze că se poate, ceea ce îndelung am spus că nu se poate: să dăm copiilor filme-spectacol, basme, feerii fastuoase în egală măsură inteligente şi încântătoare. Deci, se poate.