În ciclul de documentare culturale inițiat de TVR Cinema (director: Dan Necșulea) se înscrie la „loc de cinste” portretul cinematografic
Filmul ca viață de Cristina Oancea, dedicat regizoarei
Malvina Urșianu. Este un frumos și substanțial eseu documentar (de metraj mediu), a cărui difuzare recentă pe micile ecrane ne determină, să zăbovim asupra unei cariere cinematografice de excepție, unică - de fapt - în perimetrul filmului românesc. Spune autoarea, (și filmul îi reia spusele): „Filmul, așa cum îl practic eu, este limba mea maternă, este limba în care vorbesc și în care tac”. Efectiv, cele 10 filme pe care le are la activ regizoarea (incluzând aici și filmul pe care îl încheie în momentul de față
Ce lume vesela...) sunt, toate niște „filme de autor”, niște mărturisiri, niște profesiuni de credință. De la debutul cu
Gioconda fără surâs în 1968 până la filmul de televiziune
Aici nu mai locuiește nimeni din 1995, filmele Malvinei Urșianu sunt filme scrise și regizate de ea, cu un răspicat crez artistic, în care s-a identificat nu o dată, până la confundare, cu destinul personajelor sale, născute din ea, indiferent de condiționările lor spațiale și temporale. Documentarul-portret realizat de Cristina Oancea la TVR Cinema (cu concursul unei echipe de buni profesioniști, directorul de imagine Ion Cristodulo, monteuza Mioara Maftei, semnatarul ilustrației muzicale ing. Lucian Ionescu, autorul coloanei sonore Ion Holtea, producator fiind Lucia Hossu Longin) este axat tocmai pe interferențele semnificative și nu o dată seducatoare ale filmului cu viața, cu propria biografie, în opera Malvinei Urșianu. De aici vine și titlul eseului documentar
Filmul ca viața....
Începutul regizoral al Malvinei Urșianu s-a produs cu aproape 35 de ani în urmă, o dată cu premiera filmului
Gioconda fără surâs. Antecedentele sale cinematografice sunt mult mai vechi însă, regizoarea a „învățat” cinematograful (ca asistentă de regie) la școala unor maeștri ca Victor Iliu și Jean Georgescu, debutul sau regizoral se putea produce cu un deceniu înainte, când scria scenariul
Bijuterii de familie (după Petru Dumitriu), dar era îndepărtată - din motive politice - de la regia peliculei, pe care avea s-o realizeze Marius Teodorescu, fiind reintegrată profesional abia dupa un deceniu. Nici aceste interferențe de film și viață nu sunt de neglijat: „deceniul de gândire” a avut, neîndoios, o importanță esențială în devenirea cineastei, în structurarea strategiei sale filmice, evidențiată încă de la debutul cu
Gioconda fără surâs.
Filmul acesta „analiza cazul unui eșec sentimental: eroina a renunțat, cândva, la viața personală în favoarea vieții -și reușitei - profesionale și, după 20 de ani este pusă în situația de a-și evalua greșelile trecutului. Nu este tocmai lipsit de semnificații faptul că personajul Giocondei își pierde surâsul în perioada anilor '50-'60. Drama modernă propusă de Malvina Urșianu, atunci, în 1968, are o conotație suplimentară: aflată în interiorul tramei (și al dramei), identificându-se cu eroina titulară autoarea avertizeaza, în nume propriu, că fiecare om trebuie să se simtă responsabil nu numai pentru propriul destin, ci și pentru destinul celuilalt. Din mai multe puncte de vedere - estetice, morale, filosofice - intrarea în cinematograf a Malvinei Urșianu poate fi considerată, așadar, evenimențială.
Cel de al doilea lungmetraj al autoarei,
Serata, a fost prima creație cinematografică inspirata de evenimentele lui august '44. Spunea, la un moment dat, regizoarea, referindu-se la acest moment istoric: „Nu a fost un eveniment pe lânga care cei care l-au trăit, indiferent de vârstă, să poată trece fără să și-l amintească sau să-și poată permite să-l ignore în cursuI carierei lor artistice”.
Serata rămâne un film singular în contextul peliculelor consacrate momentului istoric din august '44 (după
Serata, din 1971, Malvina Urșianu avea să re-abordeze subiectul peste ani, în
Liniștea din adâncuri, 1981, și, apoi, în
Pe malul stâng al Dunării albastre, în 1983). Personajele narațiunii cinematografice, ca și structura conflictului, ca și „serata”` însăși sunt situate pe paliere simbolice, Urmatorul film de autor al Malvinei Urșianu a fost
Trecătoarele iubiri (1974), filmul unui sentiment (al dorului și iubirii de țară), sfârșitul unei rătăciri, trezirea unei conștiințe. Aparent,
Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, filmul din 1980 al Malvinei Urșianu, iese din sfera cinematografului-mărturisire, este un film istoric „sută la sută”. Dar acest film istoric sută la sută rămâne, în întregul lui, o profesiune de credință a autoarei, o originală interferare a contemporaneității cu trecutul, un veac al XVI-lea sfâșiat de lupte, frământări și trădări, ale cărui rezonanțe vin spre prezentul imediat. Rămânând în perimetrul primelor patru filme de autor ale Malvinei Urșianu, nu putem trece repede peste actrița cu care regizoarea se identifică în filmele sale,
Silvia Popovici, o Giocondă fără surâs atât în filmul de debut al regizoarei, cât și în rolul Alexandrei din
Serata, în rolul Lena din
Trecătoarele iubiri, în personajul Ruxandrei Doamna din
Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu. Cultul pe care regizoarea l-a avut (și îl are) față de „interpreții de suflet” este încă o dimensiune a filmului ca viață pe care recentul documentar produs de TVR Cinema îl evidențiază cu tact și inteligență.
Filmul ca viață merge mai departe pe firul vieții și artei acestei cineaste de excepție. Mărturisirile autoarei - cele din viață, cele din filme - continuă să se interfereze, într-un seducător joc de umbre și lumini. Revedem clipe din următoarele filme ale regizoarei, din
O lumină la etajul zece, din
Figuranții, din filmul de televiziune
Aici nu mai locuiește nimeni, o regăsim pe platouri, filmând din nou (pentru filmul pe care-l vom vedea, probabil, în toamnă,
Ce lume veselă...), îi regăsim privirea pătrunzătoare și gândul iscoditor. Portretul autoarei din recentul documentar produs de TVR Cinema rămâne un document de preț despre o regizoare pentru care cinematograful înseamnă viață și viața înseamnă cinematograf. Mi-aș aminti, în încheierea acestui comentariu, o inspirată „schiță de portret” pe care i-o făcea Malvinei Urșianu, cândva, criticul de teatru și film
Florian Potra: „Autoare cu un coerent «program» estetic și moral, Malvina Urșianu militează în filmele sale - caracterizate printr-un flux de cerebralitate încălzit la flacăra unei activități și ironii subtile - pentru o artă ideologic angajată și în același timp plină de rafinament, știind că «operele lipsite de valoare estetică, oricât de înaintate ar fi din punct de vedere politic, rămân ineficace». Aceasta, fie că e vorba de prezentul cetății, fie că e vorba de evocarea trecutului național”.
