​Maestrul

     Caisă
     Caisă, cel dintâi lungmetraj de cinema regizat de Alexandru Mavrodineanu (Omul pasăre, semnat împreună cu Mihai Grecea, fusese o producție de televizi­une), reprezintă un excelent exemplu de documentar construit în jurul relației dintre două personaje principale. Primul este antrenorul de box Dumitru Dobre, acum sexagenar (așadar, aproape de sfâr­șitul carierei), care a avut odată șansa de a descoperi și lansa un campion mon­dial, pentru ca apoi să fie nevoit să asiste decepționat la prostituarea sportivului ce ajunsese feblețea sa. Al doilea este Cristian Palcuie, poreclit ,,Caisă”, un puști de 13 ani dintr-o familie defavorizată, mai obișnuită cu vizitele la închisoare decât cu galele sportive, un boxeur care are potențialul necesar pentru a deveni noul mare campion pregătit de Dobre. După un pregeneric ce surprinde, prin imagini de arhivă, momentul de glorie al antreno­rului, crucial pentru eșafodajul narativ, Mavrodineanu (care nu e doar regizor, ci și operator, co-monteur și coproducător al filmului – un proiect, evident, foarte personal) începe să-și urmărească per­sonajele cu două luni înainte de campi­onatul național pentru cadeți ce ar putea decide viitorul lui ,,Caisă”.
     Cineastul nu se grăbește, observă atent mediul periferic bucureștean în care trăiesc cei doi și evidențiază elementele semnificative pentru backstory-ul lor. De pildă, Dobre este amenințat cu suspen­darea de către Federația Română de Box, pentru că aderase la o nou-înființată ligă concurentă, iar sportivii antrenați de el au de suferit la rândul lor, căci clubul la care sunt afiliați refuză să le acorde indemni­zația și echipamentul ce li s-ar cuveni. Camera de filmat a lui Mavrodineanu se comportă ca un observator extern, dar implicat în acțiunile și conflictele perso­najelor centrale, care deseori par a uita de prezența sa.
     Însă Caisă nu este până la capăt un documentar observațional, deoarece unele secvențe sunt clar înscenate sau provocate, precum vizionarea de către antrenor – a câta oară? – a înregistrării finalei mondiale din 2001, înainte de ple­carea cu sportivii săi la campionatul național de la Craiova, sau discuția pornită de la problema încasărilor junilor boxeuri.
Iar muzica originală a lui Alexei Țurcan potențează emoția unor momente și așa emoționante – de exemplu, secvențele în care antrenorul, altminteri un maestru sever cu învățăceii săi, afirmând sus și tare că ,,Eu nu lucrez cu femei” sau ,,Mie melodramele nu-mi plac”, se abține din greu să nu dea frâu liber lacrimilor.

     Concentrându-se asupra unei rela­ții mentor-discipol în care afecțiunea, încrederea și respectul sunt împărtă­șite, iar disciplina și perseverența sunt răsplătite (totuși, motivația pecuniară a adolescentului crescut în mizerie consti­tuie un factor de risc sugerat prin gesturi revelatoare), filmul lui Mavrodineanu vorbește și despre demnitate, margina­litate și solidaritate.
     La fel ca un alt documentar recent ce abordează lumea boxului autohton, Roboțelul de aur de Radu Mocanu și Mihai Dragolea, Caisă demonstrează că și în cinematografia românească se pot realiza filme cu buget mic (probabil, dacă Tudor Giurgiu nu s-ar fi implicat, în calitate de coproducător, filmul de față ar fi fost chiar un documentar no-budget) care, grație înzestrării și dedicării reali­zatorilor, extrag semnificații universale din poveștile personajelor lor, totodată menținând viu interesul spectatorilor.