Ca machieur, Gheorghe Drăghici lucrează de aproape zece ani. Arta sa este cu atât mai desăvârşită cu cât — paradoxal — se vede mai puţin, dar această discreţie nu se obţine atât de uşor. Cunoştinţe de anatomie şi pictură, noţiuni de literatură şi istorie (mai ales pentru filmul de epocă), intuiţie şi răbdare şi — foarte important — cunoaşterea pararnetrilor tehnici ai peliculei, iată „portretul” unui bun machior şi peruchier. Aşa cum e şi firesc, pentru a realiza un ansamblu armonios, munca sa se întrepătrunde cu a celorlalţi colegi de echipă: regizorul, actorii, operatorul de imagine şi pictorul scenograf pentru corelarea culorii machiajului cu cea a decorului, a costumelor, devenind, estetic şi cromatic, un tot unitar.
Participarea la filme cu machiaj pretenţios —
Dacii, Mihai Viteazul — sau subtil, aproape invizibil —
Zidul — aplicarea, pentru prima dată în cinematografia noastră, a măştilor mobile —
Veronica — exprimă registrul său larg, momente ale lungului drum spre perfecţionare.
Puţini spectatori ştiu ce dificil este pentru un machior să lucreze — ca la
Toamna bobocilor — pe Orwo, unde culorile trebuie atenuate fiindcă Orwo le distorsionează puternic — un fard pus pe faţa unui actor nu va apărea niciodată pe peliculă în tonalitatea iniţială, pentru că în general colorul, spre deosebire de docila peliculă alb-negru, nu admite decât retuşuri foarte fine.
Cât mai multe filme, genuri diferite, tipuri diverse de peliculă, ceea ce implică diverse caracteristici cromatice, ore întregi petrecute lângă un actor la masa de machiaj, iată strădania de dincolo de ecran a unui machior, strădanie pentru... a nu se vedea nimic!
