Cu obișnuita sa seducție a îngândurării, Gabriel Liiceanu, invitat să prefațeze premiera oficială a filmului Asfalt Tango, ne-a urat „o reflecție îndurerată”. Mărturisesc că, oricât m-am străduit, nu am izbutit - nici la o a doua vizionare - să descopăr în forfota din comedia lui Nae Caranfil vreun strigăt de felul celui al lui Unamuno, „Mă doare Spania”, în adaptare autohtonă „Mă doare România”. Lucid pana la cinism, ultrarealist, hârșit prin școala dură a Occidentului, unde perele - de nici un soi - nu pică în gura nătăfleților, a celor cu capul în nori, cineastul nostru nu și-a propus așa ceva. Chiar când apa va curge matematic în hotelurile noastre „patru stele” (nu cum se întâmplă în film), chiar când tocurile femeilor nu vor mai sfredeli asfaltul (cum vedem acum, pe ecran), chiar când mica ciupeală va răsări ca o perversitate, nu ca un sport național, chiar și atunci vom avea alte motive pentru a ne hrăni melancoliile. Deocamdată, ținta este mai modestă, și Caranfil nu a obosit să o declare, tocmai pentru a nu i se pune în cârcă neîmplinirea unor eventuale așteptări. „Dacă am căutat un anumit tip de performanță, spunea el, iat-o: să fac un film în care, cel puțin de data aceasta, personajul principal să nu mai fie România, tristețea sa, geniul său destinul său”. Ori: „Nu oarecum, ci pe de-a-ntregul, filmul este comercial, dar pentru rnine acest lucru are o conotație diferită de cea în general acceptată. Totuși, „comercial” nu este cel mai bun cuvânt, mai degrabă ar fi „spectacol”. Nu cred că cinematograful anilor '90 poate fi altceva decât spectacol, un anumit gen de spectacol”. De reflectat am reflectat, dar la altceva, și anume la mitul semnificației celui de-al doilea film în cariera unui cineast. S-a scris mult despre importanța filmului - sau a romanului - cu numărul doi. Debutul anunță o vocație, pasul următor cristalizeaza ambițiile. Numai că cinematogratul, artă din ce în ce mai costisitoare, este mai puțin clement decât literatura. Dacă Nae Caranfil ar fi găsit toate resursele - și sursele - de care avea nevoie pentru a-și duce la capat proiectul său Restul e tăcere, probabil că astăzi am fi discutat altfel. El a înțeles că, deocamdată, este mai nimerit să se instaleze comod și onest într-o formulă de succes,. pe care o stăpânește cu un profesionalism de netăgăduit: cea a comediei altoite, la rândul ei, pe schema lui „road movie”, a „filmului de drum”. E pericoloso sporgersi era un debut în care frăgezimea personalității tânărului cineast devansa lecțiile deprinse la școală. De aici puritatea tonului. Cu Asfalt Tango ne aflăm în fața unei situații oarecum răsturnate: o umbrire a personalității, o licitare mai intensă a meseriei de a face film. Caranfil nu a frecventat degeaba înaltele cursuri de scenaristică. El cunoaște secretele articulării unui „script”, știe când să plaseze avansul narativ și când „lichidarea”, dezlegarea. Să observăm cum își clădește premisele: cele unsprezece fete urcate într-o „gioarsă de autobuz” pentru a lua drumul Parisului, unde le așteaptă, chipurile, o carieră de dansatoare au, cu toatele, mica lor poveste, rapid sugerată. Fâșnețe-fâșnețe, dar nu sunt o apă și un pământ: una este bisericoasă, alta refuză să mai scoata o vorba românească, cealaltă are vocație de sindicalistă etc. Ceea ce le unește este vesela sclavie acceptată, și filmul cochetează cu ideea, deschizându-se chiar cu „corul ducerii în robie” din „Nabuco”. Să mai băgăm de seamă peripețiile drumului, urmăririle și tot ce iese în cale, aventurile unui disperat soț de a-și recupera nevasta, cea mai pură, dar și cea mai dură dintre călătoare. De la parodii savuroase (Schwarzeneggerul autohton) la ieftine glume revuistice, toate loviturile sunt permise. Ajunși aici, trebuie să spun că greul drumului nu îl duce, cum s-ar putea crede, vedeta internațională care a onorat filmul lui Nae Caranfil, actrița lui Visconti, Cavani, Woody Allen, am numit-o pe Charlotte Rampling. Ea se mișcă cu dezinvoltură în limiteie codului personal, prezență stranie, cu farmec veninos, nu mai mult. Secvența „tangoului ca filosofie”, excelentă în sine, dar, cum se spune, „din alt film”, în care actrițele își dezvoltă discursul despre „perfidia dansului fără învinși și învingători”, a fost creată, pare-mi-se, ca un omagiu-cadou adus starului, dar este un cadou, fără voie, otrăvit: cel care profită este partenerul, Mircea Diaconu. Femeia este parșivă, dar monotonă. Bărbatul - numai ochi, urechi, mirare. pândă, gheare încă ținute în teacă, explozie amânată. Ne-a fost dor de Mircea Diaconu, ne-a lipsit aerul lui de „Fifi înaripatul”, care, tot zburând prin lume, are prilejul să se mai și izbeascâ de câte o creastă, am tânjit după îndărătnica și demna lui inocență. Nu l-am mai văzut de ani de zile, el nu și-a mai găsit locul în mult prea „profundele” noastre opere cinematografice din ultima vreme. Îl reîntâlnim acum. Să ne grăbim să-l vedem, căci nu se știe cât timp va mai trece până la o nouă convocare.