În premieră, documentarul
Vocea comentatorului anunță sec, profesional, de la bun început: 1) despre ce va fi vorba în propoziție (despre pictorița și scriitoarea Margareta Sterian); 2) din ce va fi compus filmul (din imagini şi cuvinte de Margareta Sterian); 3) pe placul cui şi cu gândul la cine a fost conceput filmul? („l-am făcut
cum am crezut că şi-l dorește Margareta Sterian”). Aşadar,
Margareta Sterian, un „documentar de artă”, gen dificil, pentru că, aici, condiția sine qua non a oricărui documentar adevărat, şi anume
adecvarea la obiect, capătă, încă din start, un spor de periclitate: obiectul este arta însăşi. Reputatul documentarist
Mirel Ilieşiu, mereu el însuși şi mereu altfel, între
Bicaz și
Paciurea, între
Fumale şi
Catargi, adoptă, de astă data, tonul sobru, calm, în mod perfid impersonal, ca să înregistreze cu claritate planeta Margareta Sterian. O garoafă albă, aşteptând-o, într-un fotoliu verde, pe maestră. Brusc, aparatul de filmat (
Doru Segal) lasă lumea sa uitată şi plonjează în... carnavaleşti cortegii, acrobați, căluşei, lei, himere, bucătării, sirene, basme sub formă de tapiserii (sau tapiserii sub formă de basm?), vase, vaze, figurine şi, peste toate, glasul Creatoarei. Un glas special, un timbru special, o cadență specială, într-o fastuoasă desfăşurare de gânduri. În lut, în ulei, în cuvânt — aceeaşi idee-poftă de Rai. Un rai lumesc. Un rai cu sediul, de ce nu, „la Moşi". Grație, armonie, dar şi umor, dar şi toleranță, dar și îndârjire. Auzi „glasul speciar”: „Zilele, când au fost pline de sevă, doar muncă şi osteneală au fost.” După ce ai văzut ideile şi spaimele şi bucuriile din biografia interioară a artistei, îți pare oarecum straniu să cobori din înaltul tinereții fără bătrânețe şi să afli că „s-a născut la Buzau în anul..., liceul... Bucureşti, Slavici profesor de română,... studii Paris..., prima expoziție personală 1929, primul volum de poezii 1945"... „Și se face aşa, și se face așa, că mă întâlnesc iar cu tinerețea mea", intonează în final același glas special, încărcat de nostalgie. Dar nu Chagall spunea: „în fiecare zi suntem puțin mai tineri”?