Constantin Vaeni continuă, pe o temă nouă, mai concentrat, dar și mai linear, discursul său patetic din
Play-Cupa Davis și
Începuturi. De fapt, nu-i vorba de ceea ce titlul ne promite atât de retoric ci, mai simplu, de evocarea, succintă și energică, a operațiilor de recuperare, pentru agricultură, a Bălții Brăilei.
Fidel devizei sale «cinema oricând și din orice, dar nu oricum!», regizorul pune ca de obicei în priză întreg arsenalul de mijloace de care dispune, la tensiunea maximă și cu toate elementele în alertă continuă. Drept care vedem: peisaje bântuite de vânt, zăpada spulberată, ape învolburate, bălți văzute din elicopter, noroiul contemplat în plan-detaliu, screpere care mușcă pământul, buldozere care-I dizlocă... Pauză pentru respirație: un cor de glasuri bărbătești înalță o scurtă exclamație metalică de preamărire a efortului viril. Și din nou mecanisme care se zbat, se agită, se frământă, se zgâlțâie, monștri metalici dărâmând arbori, flăcări care ard stuful, roți care se învârt — o adevărată frenezie a genezei, etalarea unui cult al materiei în mișcare și transformare continuă, nestăpânită — decât de încăpățânarea omului.
Retorismul lui Constantin Vaeni este de un tip aparte — epurat, comprimat, redus la strictul necesar. S-ar putea însă ca aceasta să fie numai o primă mișcare în definirea unui stil propriu. Care va fi următoarea?
