REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Lumina palidă a durerii” – cronică de film


Se întâmplă ca, uneori, cinematografia noastră națională să dea filme de valoare internațională. Originale în toate privințele. O asemenea rară reușită a fost filmul scris de George Macovescu și regizat de Iulian Mihu: Lumina palidă a durerii. Obișnuiți cu titluri de filme care n-au nicio legătură cu conținutul, se vor afla poate mulți cărora titlul acesta să le pară prețios, pretențios, literaturizant. În realitate, e titlul cel mai precis și exact al poveștii filmate. Filmul nostru e un portret. Portretul Durerii. Al unei dureri generale, colective, permanente. Este durerea satului românesc. Este portretul epocii celei mai patetice din milenara istorie a satului românesc. S-a ales o epocă de foamete cronică, de molime groaznice, de asuprire, de întunecare intelectuală. În Lumina palidă a durerii, noblețea sufletească a țăranului român se întruchipează în două femei tinere și un băiat adolescent. Moartea plutește asupra fiecărei zile. Moartea de foame, de boală, de accidente. Moartea e însă privită fără frică. Curajul în fața morții e, de fapt, o veche moștenire dacă. Geții socoteau că moartea, nu întrerupe viața, ci o prelungește. Îi urmează o biografie compusă din exact aceleași elemente doar că, de atunci încolo folosite bine, judecate onest, practicate frumos. În filmul lui Macovescu și Mihu, o femeie vrea să-i scrie bărbatului ei și să-i ceară un mic serviciu. Dar destinatarul e mort. Cum oare să-i parvină misiva, inclusiv ochelarii cu care să o citească? Foarte simplu. Epistola va fi încredințată altui mort, adică altui candidat la moarte, adică unui om gata-gata să plece pe lumea cealaltă.
     Filmul e plin de asemenea detalii care dezvăluie un mileniu de înălțare și abrutizare din satele românești. Totul, și partea înaltă și cea josnică trăiesc pe aceeași bază de durere mocnită, cotidiană, aflată la toți și în toate. Acest fel de durere cronică, stabilă, îmi amintește o teribilă frază din Shakespeare, în care se spune că durerea „is not quick, but slow; not hot, but cool”; durerea cea mare nu e iute, ci înceată; nu-i fierbinte, ci rece. Asta e ce se petrecea în sufletul, în forul interior al nefericitului sătean român de altădată. Fața lui, obrazul pe care el îI arată altora e palid, luminat de o rece paloare. Este... lumina palidă a durerii. Trei cuvinte care spun, fiecare cu altă imagine, patetica dramă a satului românesc.
     Filmul Lumina palidă a durerii, conține numai întâlniri care dezvăluie infinita noblețe a unora, infinita mizerie a celorlalți. Avem, în acel sat, un preot (interpretat de Emanoil Petruț), care, cu fraze impecabil cucernice, șantajează bănește pe enoriași. Avem un călugăr (Alexandru Finți) care „ameliorează” credința duhovnicească prin conduite lumești, unde seducția provine din frumuseți literare, din estetică intelectuală, din spiritualitate, din răspuns la năzuința femeii spre o viață de idei, de gânduri delicate. E foarte interesant cum, într-o scenă, îi vedem, goi amândoi, așezați în poziție fixă de Buda, la 2 metri distanță unul de altul, nemișcați, privindu-se fascinați și reciproc recunoscători. Niciun nud muzeal nu a exprimat vreodată atâta puritate ca această desființare a tot ce e „atingere”, a tot ce e întâlnire tactilă. Un alt personaj e învățătorul satului (Siegfried Siegmund). Soția lui (Violeta Andrei), acolo în sat, duce o viață de apostol (mai ales când soțul e plecat la război), ea moare, nu de epidemia care bântuia în sat, ci de tuberculoză, de nemâncare, de extenuare, de muncă. Fiul ei e pur și simplu îndrăgostit de sufletul omenesc! De dorința de a învăța, de a afla lucruri, de a umbla prin lume. Seara, când el nu merge la una dintre bătrânele satului care îi povestește sau îi dă cărți cu povești, se va duce la sonde. Când se întoarce la miezul nopții acasă, taică-său îl ceartă, maică-sa însă nu. La fiecare întoarcere, el îi aduce scumpei, bravei, delicatei sale mame, un buchețel de flori. Când ea e pe moarte, îl roagă ca „toată viața lui să-i aducă flori când vine acasă”.
     Interesante sunt dialogurile băiatului cu taică-său. Spre deosebire de dialogul de teatru, unde fiecare erou vorbește limba caracterului său, a mentalității personajului, aici, în filmul nostru, tată și fiu gândesc la fel. Totuși se ceartă la fiecare frază. De pildă, dascălul reproșează fiului că stă ceasuri întregi, privind la lucrătorii istoviți, mânjiți, de la puțurile de petrol. E punctul de vedere al militantului socialist, indignat că asemenea infamii îl pot „amuza” pe copil. Un copil care în fond are aceeași părere ca taică-său; băiatul e captivat de incomensurabila suferință a acelor muncitori, pentru că vrea să simtă, să perceapă, să se pătrundă până în fundul sufletului, să se înfrățească cu durerile lor. După cum vedeți, tată și fiu, gândesc la fel, dar exprimă asta altfel. Notați bine dialogul lor. Vorba tatălui e profesorală; a băiatului e poetică, iscusit retorică, cu întorsături de frază care par a „încuia” elocvența didactică a profesorului.
     Eroina feminină e o tânără (Liliana Tudor) frumoasă, mândră, iubitoare de idei poetice, agasată de sentimentele terestre. Limba ei e ascuțită, acidulată, iar logica sa promptă și perfectă. Desigur, ce ar dori dânsa e inaccesibil în acel iad strâmb și încuiat. Dar nu de tot. Ironiile ei, refuzurile ei, cochetăriile ei, în sfârșit curioasa puritate a iubirii sale iconoclaste cu frumosul, inteligentul, poeticul călugăr, toate astea dau totuși tinerei noastre o infimă parte (deformată și ea), din ceea ce ar putea dânsa găsi într-o lume mai bună. Din păcate, obtuzul, prozaicul, intransigentul ei pretendent, acel logodnic sfios, dar nu mai puțin brutal, încearcă să o sugrume. Momentele ei de groază când e gata să fie asasinată (el o lăsase leșinată, convins că e chiar moartă) operează traumatic o cădere într-un fel de seminebunie. Este psihoza sufletelor delicate și drepte, momentan răpuse, dar cu un picior încă înfipt în normalitate. Este nobila maladie a aspiranților la frumusețile spirituale neîmplinite. Este cazul lui Mîșkin, al lui Stavroghin, al Aglaiei Epancin, al lui... a tot ce e Shakespeare.
     Ca în Dostoievski, ca în Shakespeare, în finalul filmului personajul e lăsat în suspensie, la bariera care desparte normalitatea de nebunie. Și tâlcul acestor nobile personaje s-ar putea rosti astfel: „Respectați, admirați, stimați, compătimiți acest fel de oameni. Căci dezechilibrul Ior este sincer. Este cinstit. Căci provine din multă suferință și din o perpetuă indignare față de ce e josnic, meschin, urât, murdar.” Este: lumina blafardă pe care o aruncă durerea prelungită; dar care ne face să înțelegem mai bine, mai drept atâtea blestemate lucruri.
     Am citat, în fuga condeiului, doar câteva din zecile de scene-cheie, de bijuterii cinematografice cuprinse în această poveste românească, gândită de George Macovescu și filmată de Iulian Mihu.
 
(România literară nr. 41, 9 octombrie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, d.i. suchianu, iulian mihu, lumina palida a durerii film

Opinii: