Lume, lume!... Și ce lume?! : “Întoarcerea magilor” – cronică de film

     Privind cu curiozitate și oarecare nedumerire acest amestec de comedie fără pretenții de subtilitate, dar cu accente satirice, și dramă fantastico-poetică, cu accente mistice, m-am întrebat care e ideea tutelară a acestei povești. Pe la minutul 59 cred că am descoperit o cheie în replica asistentei „magicianului” Mihai (Mihai Mălaimare): "Aveți nevoie de speranță. Trebuie să credeți din nou în basme, în vise, în farmece bune. Există magie sănătoasă. Cred că aveți nevoie de motoare pentru inimă, de energie bună pentru suflet". Rămâne de văzut în ce măsură reușește filmul să fie o combustie pentru sufletele noastre.
     Întoarcerea magilor este rezultatul întâlnirii dintre doi artiști care lucrează în registre diferite: dramaturgul Denis Dinulescu, remarcat pentru propensiunea sa către umorul colțuros, adesea absurd, și cineastul Ioan Cărmăzan, mai degrabă un visător ascuns într-un înveliș dur, interesat de lumea măruntă, marginală, în care intuiește mai multă disponibilitate genuină pentru lucrurile nevăzute.
     Acțiunea filmului se petrece în satul Roua. Un nume poetic și cu talc, pentru că așa cum ne explică magicianul Mihai “Roua e pe flori, pe iarbă, pe suflete. Roua e lacrima de bucurie a lui Dumnezeu”. În ciuda aspectului său liniștit și bucolic, cu orătănii mergând legănat pe ulițe, cu delușoare domoale și oameni adăstând în prispa cârciumii, Roua nu pare un loc idilic, nicidecum binecuvântat. Pentru că multvobărețul primar (Nicodim Ungureanu) se agită cam degeaba; preotul (Valentin Popescu) e mai degrabă o caricatură cu barbă falsă și amantă grasă în bătătură, pe care o plimbă într-o motocicletă cu ataș; bârfele sunt oricând binevenite. Singura ființă cu adevărat luminoasă este infirmiera Paula, care își trăiește cu decență drama: cu un an în urmă, soțul și băiețelul plecați la pescuit sunt victimele unui accident de mașină, care se petrece sub ochii ei, pentru că se transmite live la televizor. Ea locuiește acum cu sora sa, Luna, și cu o fetiță orfană pe cale să o înfieze. În contextul acestei vieți obișnuite, și privite de Cărmăzan cu un ochi uneori amuzat, uneori răutăcios, dar mereu permisiv, apar ciudățeniile. Paula se întâlnește pe dealuri cu o broască țestoasă uriașă, total inadecvată locului. În grotele din apropierea satului s-a aciuiat un tânăr ușor văzduhist, căruia sătenii îi spun Provenitul, când de fapt se se numște Fericire (!), și care solicită la primărie o adresă ca să-și poată primi corespondența de la sora lui din Chicago. O fostă localnică, acum babetă și mare doamnă undeva în Europa, se plimbă prin peisaj cam beată

, într-o rochie lungă albastră, până când aterizează pe sofaua (din cavernă?) a Provenitului, cu care încropește o relație sentimentală. Toate astea agită opinia publică, nu și orătănile de pe drum, un fel de leitmotiv al filmului.
     La un moment dat, vorba lui Topârceanu, “Peste toată hărmălaia trece în zbor un fluture”. De fapt doi: Mihai și asistenta lui. Adică sosesc magicienii, care nu vor sta mult, deoarece “Cu magia nu te întâlnești oricând, doar o dată. Plecăm și nu ne mai întoarcem“. Cei care de la primele cadre se prezentau a fi niște clovni de stradă care distrau trecătorii cu numere de pantomimă, se leapădă de hainele și machiajul corespunzător profesiei și își arogă puteri supranaturale, pretinzând că pot învia doi oameni din sat, cu condiția ca sătenii să hotărască pe cine. Nu e greu de ghicit care vor fi aleșii, în ciuda unor propuneri de felul “Pe Eminescu ar trebui să-l învie. Să nu mai zică rușii că e al lor“ (Tronc, Marico!)
     Pe final, Întoarcerea magilor basculează în acea ambiguitate dragă lui Cărmăzan, iar ultimul cadru este capul unui struț care se uită la noi, parcă spunându-ne “Credeți ce vreți!”