REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Lui Nae Caranfil


     Dragă Nae,
     După cum ştii, consider că noul tău film, Restul e tăcere, e un film minunat. După cum iarăşi ştii, mă simt incapabil să spun asta în formatul unei cronici convenţionale. Aş vrea să-mi înţelegi bine motivele. Problema e una de ton: ca să scriu o cronică normală, ar trebui să simulez o distanţă pe care faţă de acest film nu o am. Asta nu înseamnă că prietenia noastră apropiată mă face nesigur pe judecata mea. Dacă n-aş fi fost sigur, aş fi ignorat filmul. Dar sunt sigur, iar Restul e tăcere e o realizare neignorabilă. E cea mai completă, mai elocventă şi mai erudită formulare a viziunii tale asupra cinema-ului, o viziune care în filmul românesc de azi mi se pare singura îndeajuns de clară şi de bine articulată încât să poată contrazice viziunea neorealistă impusă de Cristi Puiu. Ştiu că nu ţi-ai conceput filmul cu vreo intenţie polemică (ai scris scenariul acum 20 de ani), după cum ştiu că admiri Moartea domnului Lăzărescu la fel de mult ca mine. Dar, lansat în acest moment, filmul devine un gest polemic. Ce mă deranjează pe mine e grosolănia binarismelor la care recurg unii comentatori pentru a releva acest fapt. Distincţia nu e aceea dintre "clasicism" şi un "mizerabilism" (C. T. Popescu) sau "neorealism fiziologic" (tot C. T. Popescu), "filmat însă pe stil Dogma" (Tudor Ţepeneag) de nişte "băieţi care s-au adaptat la cerinţele modei" (tot Ţepeneag) ca să vâneze nişte "premii uşor de doborât" (Doru Buşcu); în toată înşiruirea asta de citate nu există nici măcar o afirmaţie adevărată, nici măcar un termen folosit corect. Distincţia e aceea dintre o viziune de autor-showman, în care cinema-ul reprezintă spectacolul total, o "super-artă bastardă, metisată" (cum scria Pauline Kael a noastră), care le subsumează şi le extinde pe toate celelalte, şi o viziune puristă, în care cinema-ul trebuie să se lepede, pe cât posibil, de influenţa celorlalte arte, ca de tot atâtea haine de împrumut, ca să-şi găsească propriul specific: observarea texturii morale a acţiunilor omeneşti, cu ajutorul unei camere.
     Care viziune e mai "corectă"? Se poate spune că una e superioară celeilalte? Există o dublă prezumţie de superioritate în "metoda Puiu": prezumţia că, lepădând o bună parte din elementele pe care marele public a învăţat să le considere esenţiale spectacolului cinematografic, ea ajunge la esenţa cinema-ului ca medium; şi prezumţia că e un instrument ideal de captare a adevărului. Nu spun că Puiu însuşi susţine aceste lucruri, ci că ele sunt subînţelese în metoda lui; metoda însăşi ne spune că e cea mai în măsură să ne spună adevărul. Dar nu e mai bună cu unele adevăruri decât cu altele? De exemplu, poţi capta fericirea pe peliculă atunci când camera ta tremurândă sau, dimpotrivă, statică, îl învaţă pe spectator să fie în permanenţă suspicios şi încordat? Cât despre ideea că cinema-ul îşi împlineşte propria natură renunţând la majoritatea resurselor lui spectaculare, pe motiv că nu-i sunt specifice, dacă nu-i aşa? Dacă e ca un atlet care se încăpăţânează să nu-şi folosească decât o grupă de muşchi? Dacă adevărata lui natură nu e una fotografico-documentară, ci una hibrid-spectaculară? Natura asta de spectacol total o relevi tu cu atâta graţie şi o celebrezi atât de personal, întorcându-te la începuturile cinematografiei româneşti.
     Chiar, câte forme de spectacol cuprinde Restul e tăcere? Există trei bucăţi din Hamlet - una recitată cabotin la o înmormântare, alta prezentată ca o versiune cinematografică mută şi filmată de fapt tot de tine, alta montată pe bune la sfârşit. Există un fragment de comedie burlescă primitivă, care rimează cu elementele de burlesc primitiv din filmul tău, care la rândul lor pregătesc burlescul înalt al reconstituirii bătăliei de la Vidin. Există un bal mascat şi un fragment de operă, o secvenţă de animaţie şi o secvenţă de montaj în alb-negru, pe ecran-în-ecran. Există chiar şi un moment de păşunism - ce alt regizor român serios ar mai îndrăzni să facă aşa ceva, ieşind şi cu faţa curată? Procesul de la final e un spectacol, cum e, desigur, şi înmormântarea de la început, care rimează cu o a doua înmormântare, plasată înspre final, şi ea tot un spectacol. Toate astea rimează între ele în diverse feluri - Restul e tăcere nu e doar un spectacol al spectacolelor, ci şi un poem; iar curgerea imaginilor unele în altele e muzică. Acum patru ani, când am citit scenariul, am acris că, deşi nu există, Restul e tăcere e un film mare. Acum n-aş mai spune asta. Cred că ratezi tranziţia spre tragedie: eroii nu petrec destul timp împreună, eroul nu petrece destul timp cu eroina pentru ca trădările şi răzbunările din ultima parte să aibă greutatea tragediei. Spectacolul e adevăratul erou. Restul e tăcere e o mare pledoarie pentru spectacol.

Cu dragoste,
Andrei
(Dilema Veche, martie 2008)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cronica de film, nae caranfil, restul e tacere, restul e tacere film

Opinii: