REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Lui Lucian


     Nici nu știu dacă ar trebui să scriu despre ce a fost sau ce va fi, pentru că despre ce a fost nu știu dacă se poate scrie, iar despre ce va fi mi-e frica să mă gândesc. Mi-e frică și poftă. Adevărul e că nu credeam că vom ajunge să facem un film vreodată, deși eu eram cel care încercam mereu să te conving de asta. Apoi îmi aduc aminte de vara aceea când făceai promoții la mare. A fost o vară disperată și tandră pentru mine cel puțin.
     Pe malul marii, după concursul de dans în care am jurizat cu decență, oferind premii promoționale celui mai bun cuplu dansator. Cum de am avut puterea să-ți spun acele lucruri ca un demiurg coborât la Neptun pe malul mării, nici acum nu știu. Cred că era naivitatea de care toți mă acuză mai în glumă, mai pe bune și pe care simt că acum mi-o pierd. Mă aud: „Păi bine, băi Georgescu, asta vrei să faci tu-n viață, concursuri de dans pentru turiști beți pe litoralul românesc sau vrei să faci ARTA cea înaltă? Bagă-ți mințile-n cap. lo te iubesc și d-aia-ți spun, ești pe lângă drum, ești out of brief, ești ce vrei, scrie scenariile alea cu care te tot lauzi, nu mai freca menta cu promoții de căcat.” și chiar în acea noapte am înțeles că poate așa e felul tău de a face lucruri, de a le simți palpitând aproape, de a le respira aerul de hotel. Atunci am realizat că eu sunt complet altfel și mă întrebam cât de greșit sunt eu care nu aveam nici o problemă.
     Apoi au fost nopți în care scriam ce am adunat în noi timp de săptămâni, luni, ani, în doar câteva zeci de ore în fața computerului. Acele nopți au fost cele mai frumaase. Căci pe la dimineață citeam fiecare ce a scris celalalt și râdeam cu jumatațile de oră. lar când fiecare mergeam la agenția lui, eu mă simțeam mai bogat. Cele mai frumoase momente ale scenariului. Nimic nu era perfect, nimic nu era definitiv, totul era joc și speranță. Îmi amintesc și muzica pe care o ascultam și mâncarea pe care o mâncam și băutura pe care o beam și cum era afară dimineața când plecam spre casă. Apoi era o după-amiază când ție îți venise ideea personajului Pitulice. Am mâncat o ciorbă de burtă și o bere. Asta era minunat. Vorbeam tot felul și la un moment dat o mare problemă de scenariu se rezolva singură. Erau momente în care am simțit că ești senin și că acest scenariu e de fapt lucrul important pe care-I porți în tine, chiar dacă nu arătai. În acele momente am fost nespus de bucuros, dar și trist, căci cu mine lucrurile se întâmplau altfel. Îmi urăsc mintea organizată. Îmi urăsc stilul de lucru de căcat și câteodată te invidiez puternic de tot.
     Apoi a fost Vama Veche. Un scenariu care așteaptă să fie scris. Gustul țigărilor Bran și nisipul ud de ploaie.
     Mă simt de parcă nu te-am mai văzut de mult. De când ai venit în prima zi de filmare și am făcut poze turistice pe iahtul lui Ceaușescu. Am cam înghețat pe Snagov în puterea nopții pe iahtul ce intra în ceață. Și drumul spre Snagov. Așa-i că nu-ți venea să crezi că mergem la filmare? Nici mie.
     Acest drum pe care-l făceam zilnic era un film în sine. Actorii care povesteau cum numai ei știu s-o facă și pe care începusem să-i iubesc mai mult ca orice pe lume. Pâinea caldă de la brutărie și smântâna pe care Vali ― omul nostru bun la toate ― o lua de la un chioșc.
     Singura imagine pe care o mai am cu tine e cea dintr-o zi de iarnă când am încercat să-mi apăr filmul în fața unor producători nu prea mulțumiți. Știu că ai apreciat acest gest eroic. Și mie mi s-a părut frumos. Pentru că eu cred că e un film bun. Mai trist e că de atunci nu prea ne-am văzut și că am o grămadă de lucruri să-ți spun, dragul meu Lucian.
 
Alex
 
 
(ProCinema, iunie 1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru maftei, fii cu ochii pe fericire, lucian georgescu

Opinii: