— lon Caramitru, ai o meserie publică; o meserie care se desfășoară sub ochii tuturor. Asta îți influențează într-o oarecare măsură viața, modul de a fi și de a gândi?
— Nu, dimpotrivă. Sunt anumite principii de comportament, la mine, accentuate. Vreau să spun că e foarte important, într-o asemenea meserie, ca bunul simț să funcționeze continuu și din plin, să nu se modifice caracterul relațiilor actorului cu viața și cu oamenii. E de altfel una din cele mai bune resurse de a-ți putea face meseria. A cunoaște foarte bine oamenii, nemodificându-ți în vreun fel structura. Pentru mulți actori celebri, publicitatea, succesul, o artificializare a raporturilor cu oameni, au dus la efecte dezastruoase. Cel mai important lucru e să rămâi tu însuți. O cere de altfel însăși esența meseriei de actor, o meserie de contact nemijlocit. Ratezi acest contact, sau îl falsifici, și ratezi ceea ce este mai important — să fii artistul propriei tale individualități, și al lumii din care faci parte.
— Un contact nemijiocit, desigur, și în sensul cunoașterii exacte a celorlalți…
— Da, și sentimentul cel mai scump al acestei idei, este apropierea „interesată” de viață, de oameni. A-i cunoaște, a-i înțelege, a-i „trăi”.
— Ai debutat în film acum zece ani. A urmat o carieră cinematografică nu foarte susținută și, în orice caz, nu la nivelul carierel tale teatrale. De ce?
— M-am întrebat de multe ori de ce nu am jucat mai multe roluri în film. Nu știu, dacă ceea ce spun acum este real, dar cred că cinematograful românesc a produs mai mult eroi conjuncturali, slujind împărțirea pe teme de creație și nu pe individualități creatoare. Temele filmului nostru au fost și sunt, în esența lor, teme ale construcției societății unde trăim. Actorul devine fericitul purtător al unei fizionomii precise, tipice, necesare din punct de vedere istoric și social. E un lucru foarte bun. Numai că această fizionomie se dă aprioric. Actorii noștri de film sunt „jucați” mult pe serii de personaje-tip. Ei reprezintă pe ecran tipuri evidente. Eu nu am avut șansa de a încarna o dată pentru totdeauna un anumit tip de personaj. De aici poate și sărăcia aparițiilor mele în film. Am jucat un țăran, trei soldați și doi intelectuali ratați.
Ceea ce visez eu, este să joc un personaj atât de implicat în realitatea vie, atât de complex legat de această realitate, încât structura lui să fie foarte complicată, foarte nedecisă, la un moment dat, și finalul filmului să fie un final al victoriei lui asupra lui însuși.
— În ce sens vorbești de o structură nedecisă?
— Nedecisă în opțiune. Un caracter deloc sigur, deloc predestinat, deloc linear. Filmul la care visez este filmul unei credibile, și cât de necesare, lupte a individului cu el însuși, pe infinitele planuri ale conștiinței și sufletului său. Păcatul unei cinematografii este tocmai linearismul excesiv, drumul drept și lin imprimat destinelor unor personaje.
De altfel, pe această idee a multiplelor contradicții interioare, am căutat să conturez personajul pe care-I joc în filmul
Despre o anume fericire.
— Într-adevăr, este personajul pe care ți-e greu să-I fixezi într-un tipar. Te poți aștepta mereu de la el, pe tot parcursul filmului, la o surpriză, și bună și rea.
Deci înțeleg că, din punct de vedere creator, interesantă ți se pare alunecarea personajului prin stări și dileme, nesiguranța care-I duce spre o finalitate.
— Nu uita că și Hamlet este un personaj pozitiv. Dacă el și-ar face dreptate din primul act, atunci n-am mai avea surpriza și revelația acestui personaj de excepție și de semnificație umană majoră.
— De acord, dar dincolo de text, de scenariu, și dincolo de regie, care este contribuția ta creatoare în conturarea unui personaj?
— Aici se deschide posibilitatea unei discutii uriașe. În primul rând trebuie spus că această contribuție, a actorului, diferă major de la scenă la platoul de filmare. Sunt două maniere, două tehnici foarte depărtate una de alta. Un scenariu de film oferă unui actor un personaj nu foarte finit conceptual. Îi oferă o sugestie a personajului, o idee asupra lui. În ritmul drăcesc al unei filmări, munca actorului trebuie să fie extrem de atentă. E vorba de un echilibru de dozare, de precizare a raporturilor cu celelalte personaje, de o sumedenie de nuanțe care nu pot fi nici dictate de regizor, nici consemnate în scenariu. Și apoi, filmul se face fragmentat, actorul trebuie să țină o strictă „contabilitate” a evoluției sale psihologice și dramaturgice, să mențină vie ideea unei continuități de viață.
— Această muncă de platou te-a influențat în modul cum concepi un personaj pe scena teatrului?
— Nu, modalitățile de expresie trebuie să fie mereu altele.
— Totuși, țin minte, în spectacolul cu „Vicarul” de Hochhuth — dincolo de structura particulară, nu lipsită de influențe cinematografice pe care regizorul Radu Penciulescu a dat-o piesei m-a izbit senzația unei deteatralizări a interpretării personajului Ricardo Fontana, pe care îl jucai. În sensul unei economii de mișcare, a unei atenții speciale date nuanțelor de fizionomie, atenție proprie mai mult cinematografului...
— Nu-mi dau seama. De multe ori în construcția unui personaj, intuiția joacă un rol major. Aderența spirituală față de un rol care îți convine structural, care-ți convine pe gen de sensibilitate, intuiția te duce și la o anume formă de exteriorizare.
În orice caz, cred că mai greu se valorifică sensibilitatea creatoare a unui actor, în film, decât pe scenă. Sunt și cazuri când, pe scenă sau pe platou, un regizor domină absolut această sensibilitate, o manipulează ca pe o jucărie. Dar asta e un accident rar întâmplat.
— Există oare, fie și la modul ideal, un ghid care să ducă spre ceea ce numim un mare actor?
— Nu. Câți actori, atâtea destine. Câți mari actori, atâtea întâmplări fericite. Un actor ajunge mare prin el însuși, și totuși, totdeauna, în mod surprinzător. Cred că este imoral să încerci să descoperi secretele acestui drum.
— De ce imoral?
— Nu e frumos să te uiți pe gaura cheii. La modul cum se îmbracă sau se dezbracă cineva...
— Și totuși, această privire pe gaura cheii, poate fi uneori utilă, nu crezi?
— Pentru ce?
— Pentru a încerca să cunoști ce este această mare surpriză a geniului.
— De ce crezi că un mare actor joacă într-o seară mai bine și în alta mai puțin bine?
— Nu știu, nu m-am gândit. Când văd un spectacol (fie el și film) nu-mi pot imagina că el se va repeta.
— Actorii francezi au o vorbă: într-o seară inspirată, ei spun că pe scenă a coborât „le petit Dieu” în persoană. Și Laurence Olivier spunea despre un actor care ajunsese să găsească, după multe chinuri, cheia unui personaj, că totul se datora umbrelei verzi. Până ajunsese să ia de la recuzită acea umbrelă, personajul nu avea contur. Obiectul, felul cum actorul îl folosise, amănuntul adăugat personajului, au rotunjit o imagine de excepție.
Dacă aceste explicații îți par muIțumitoare, sau te introduc pe gaura cheii, în Iaboratorul secret, eu nu mai adaug nimic, Sau poate doar că un mare actor e un Toma Caragiu, sau un George Constantin.
— Deci secretul rămâne neatins. Actor de teatru, actor de film, o călătorie în două lumi. E vorba de o dublă sau singură identitate?
— O singură identitate în două perechi de pantaloni.
— Cum ajungi la un rol, cum ți-I alegi?
— Nu-mi aleg roluri. Sunt distribuit.
— Ai preferințe în materie de roluri?
— N-am preferințe, am slăbiciuni.
— Fellini spune: „Dacă cinematograful n-ar fi existat, l-aș fi inventat”. Ce-ai fi făcut de n-ar fi fost arta prin care să te exprimi?
— Aș fi fost alergător profesionist pe distanțe scurte. 110 m. garduri.
