Și pentru un cineast, cel de al doilea film este o probă definitorie. El ne poate spune dacă autorul are „o anumită idee” despre cinematograf sau dacă îi sunt indiferente căile prin care se apropie de acesta. După debutul său cu
Țapinarii, este limpede că regizorul
loan Cărmăzan, care a realizat, acum,
Lișca, pornind de la un remarcabil scenariu semnat de
Fănuș Neagu și Vintilă Ornaru, provoacă cinematograful într-un chip foarte curajos, venind dinspre literatură și folosind unele dintre instrumentele și cuceririle ei mai noi. Asemenea unora dintre prozatorii celei mai tinere generații, regizorul își alege drept probă de foc — în acest moment al muncii și al căutărilor sale — etalarea fluxului narativ văzut nu atât ca vehicul al acțiunii, ci ca act creator, socialmente simbolic. Prin forța povestirii, personajele se desprind ca dintr-o crisalidă, căpătând contur, identitate, destin. Din întâlnirea acestei realități create după legile artei cu o realitate spunem, obișnuită, se naște acea atmosferă a înaintării către un fantastic difuz, apropiat realismului magic, cu timbru atât de personal, al strălucitei proze a lui Fănuș Neagu. Pentru a ține în mână fluxul narativ, Ioan Cărmăzan instalează povestirea — ca și în
Țapinarii — în interiorul unei stări fundamentale, aceea a așteptării în numele speranței.
Lișca este filmul unei speranțe imposibil de zdruncinat, al credinței femeii în întoarcerea bărbatuIui dintr-un război — a doua conflagrație mondială, care a dislocat ordinea firii, în ultimă instanță — al credinței în reașezarea lucrurilor în matca lor firească, în puterea de regenerare umană. Așteptarea, cu nădejdile, cu amăgirile, cu durerile ei, a coborât deasupra satului ca o pâclă; operatorul
Anghel Deca filmează, mai mereu, ca printr-o ceață ce nu se îndură, încă, să se ridice. Oamenilor le este greu să-și continue, în ritmurile demult deprinse, muncile de toată ziua, aripa războiului pustiitor se simte, indirect, prin veștile despre cei pieriți, prin sărăcia, tot mai evidentă, din casele și așa nevoiașe, prin toropeala ce stăpânește familia lâncedă, cu vagi mistere, a personajului numit „domnul Felix” (un rol insolit, cu unele ecouri viscontiene, în cariera cinematografică a actorului
Remus Mărgineanu). Lișca, eroină fascinantă (se impune, categoric, o actriță cu mari resurse de vibrație dramatică,
Ecaterina Nazare), toată numai o flacără a încrederii și a îndârjirii de a o hrăni și pe a altora, chiar dacă va plăti, dureros, ca individ, aduce cu ea câștigul moral al filmului: bărbatul așteptat se întoarce, viața își recapătă sensurile, se poate trăi, deci, din speranță. Acesta și este mesajul final al
Lișcăi, film al cărui autor a semnat cu cinematograful un pact ce este, neîndoielnic, al demnității. Un film care, prin suflul său de umanism, prin modul original de transpunere a unei surse literare purtând amprenta atât de personală a lui Fănuș Neagu, rămâne în conștiinţa spectatorului.
