Dintre afirmațiile (cu caracter general) pe care le poate prilejui apariția unui film ca Lișca ― „tras în imagini după o cunoscută povestire a lui Fănuș Neagu ―, câteva merită a fi reamintite... Astfel, dacă socotim filmul drept imagine în mișcare, așa cum literatura a fost — și rămâne: în ciuda oricăror „inovații” — artă a cuvântului, vom fi de acord că transpunerea în limbaj cinematografic a unor fapte de literatură presupune, cu necesitate, re-gândirea și re-structurarea întregului „material”: acțiune, atmosferă, personaje... Când între carte și cititorul-spectator, se interpune încă un „ochi”, intervenția sa nu poate fi decât creatoare — simpla ecranizare neridicându-se dincolo de ilustrarea, inevitabil banală, a textului.
În privința „libertății de adaptare” (pentru scenă, pentru ecran) a unei scrieri literare, cred că trebuie să funcționeze aceeași integrare conștienta în dialectica necesității care definește, din punct de vedere marxist, orice libertate: respect necondiționat față de „spiritul operei, dezinvoltură ― creatoare, dacă se poate — față de „litera” ei... În alchimia acestei necesități (ce, cât, cum: care fac inoperantă rețeta) stă „cheia succesului”.
În caz de reușită ― adică atunci când povestea scrisă se preschimbă într-una vizuală pe deplin realizată la nivelul virtuților expresive ale imaginii ― trecerea de la carte la film se produce cu folos pentru ambele arte: filmul îi va avea ca spectatori pe cititorii de până atunci ai cărții, asigurând totodată premise ca opera literară să-și câștige — dintre cei cu care abia prin film face cunoștință — noi cititori.
De altfel, se poate spune că pentru literatură, cinematograful a însemnat șansa confruntării cu sine... Oferind prilejul — unic, în istoria devenirii artistice — de vizualizare a cuvântului, de preschimbare a metaforei în imagine și a ideii în mișcare, filmul constituie suprema tentație pentru prozatorul modern (sau, în absența interesului acestuia față de cinematograf, pentru mulți — extrem de mulți — dintre posibilii săi cititori).
Aceasta și explică, în bună măsură, numărul mare al „ecranizărilor”: superior mulțimii scrierilor ecranizate cât și succesul de care asemenea întreprinderi se bucură în rândul celor mai diverse categorii de „privitori” (fie, ei, ai marelui ori ai micului ecran)... Era, așadar, firesc ca un prozator de anvergura lui Fănuș Neagu să se îndrepte către cinematografia structural realistă, dar cu ample deschideri către fantastic și către mit, proza sa îl pre-destina unei „cariere” cinematografice care — prin filmul realizat de loan Cărmăzan — capătă o fermă consistență. Funcționând „în tandem” cu vechiul său colaborator poetul și dramaturgul Vintilă Ornaru, Fănuș Neagu a re-scris povestea „Lișcăi” păstrând cele câteva „nuclee epice” ale povestirii inițiale — dar ordonându-le într-o structură nouă, conformă cerințelor limbajului filmic. În același timp, se poate constata consonanța filmului de-acum cu alte scrieri ale prozatorului — semn că remarcabila unitate (tematică și stilistică) a acestora a răzbit, în cele din urmă, până la nivelul unei „maturități scenaristice” nu mai puțin remarcabilă.
Depășind acel stadiu primar al ecranizării în care te menține o epică cinematografică simplă, filmul lui loan Cărmăzan — straniu și adevărat, totodată — certifică o concepție artistică în evident progres față de primul său lung-metraj Țapinarii. Intensitatea stărilor parcurse de personaje cuprinde întreg ansamblul — imprimând oamenilor, peisajului, decorurilor o tensiune specifică, obținută prin poziția artistică ce determină universul filmului până la saturare.
„Nebunia” Lișcăi (încăpățânarea ei — soră cu moartea, cum se va vedea — de a-și aștepta bărbatul și după ce primește vestea dispariției lui) vine nu dintr-o răsturnare, ci dintr-o forță lăuntrică — puternic contrastantă cu acea pustiire (a lumii: de oameni, a oamenilor: de omenie) pe care-o aduce războiul. De aici, condiția tragică a personajului — comparabil, pe o anumită dimensiune a lui, cu bătrâna Handrabur (din Semnul șarpelui).
Concepându-și filmul ca pe o lungă așteptare — punctată, când și când, de micile întâmplări ale vieții —, loan Cărmăzan percepe (sau: ne determină să percepem) timpul ca pe o masă vâscoasă în care nu-i cu putință să înaintezi decât din amănunt în amănunt: viitorul rămânând la fel de ascuns privirii ca și trecutul; de unde, și senzația — la o judecată superficială — că filmul este lipsit de consistență... În realitate, regizorul reușește (prin utilizarea unor mijloace specifice artei filmului: cum este eclerajul, o anumită „iluminare” a chipurilor) să „umple” spațiul dintre zisele „nuclee epice” cu intense „trăiri”: în acest sens, colaborarea cu interpreții mi se pare fără cusur.
În rolul titular — o debutantă: Ecaterina Nazare, actriță de mari disponibilități (interpretative) și de o certă capacitate a nuanțării. Apariția ei pe ecrane reprezintă un câștig pentru filmul românesc. Celălalt principal personaj feminin: Silica — personaj geamăn Lișcăi prin condiția tragică a destinului — beneficiază de interpretarea Virginiei Rogin, actriță cu puține (până acum) roluri în film dar ajunsă la o deplină stăpânire de sine... Cu dezinvoltura și economia de mijloace a unui mare actor își creionează personajul și Remus Mărgineanu — rolul său, de „observator” al vieții celorlalți, confundându-se parțial cu „vocea” regizorului.
În realizarea filmului, loan Cărmăzan a fost secondat de câțiva autentici profesioniști: Anghel Deca (imaginea și camera), Vittorio Holtier (decoruri), Dorin Liviu Zaharia (muzica; muzica, despre care — ca parte cu adevărat integrantă a filmului — ar trebui scrisă o pagina aparte) .
În total, un film echilibrat — contribuind, prin caracteristicile sale, la adâncirea contururilor personalității regizorului de film care este loan Cărmăzan.