Copilul, de mână cu mama și viitorul tată, pornește în vizită oficială la mătuși. Tânara se teme că neconformistul pretendent nu va respecta eticheta casei cu rigide obiceiuri și-I tot dăscălește. Bărbatul își pierde răbdarea: „M-am săturat să mi se spună tot timpul ce am voie și ce n-am voie”. Puștiul, ca să îndepărteze furtuna, preia fraza și o îngână caraghios: „ce am voie, ce n-am voie/ ce am voie, ce n-am voie”. Spectatorii Liliacului... râd cu poftă, vrând parcă să exorcizeze răul preabine cunoscut de noi toți.
Intenția polemică a filmului e benignă, întoarsă înspre celula familiei, dacă cea socială fusese strașnic apărată de vigilența cenzurei. Dar chiar și așa, cu săgeți prudent dirijate spre păreri ori caractere divergente, filmul Cristinei Nichituș, realizat pe vremea zilnicelor ― și silnicelor ― dăscăleli, indicații, opreliști, a tot fost amânat „sine die” cu bunul de difuzare. lată-l apărut astăzi, desigur nu cu aureola unei disidențe ideologice, dar limpede în intenția lui polemică față de niște tabu-uri ale epocii. Unul din ele era și abordarea pe ecran a biografiilor complicate, marcate de soartă ori de societate, cu evoluții dramatice, deloc conforme cu atmosfera tonică, optimistă a „Iuminatei” epoci în care (dacă te-ai fi luat după filmele noastre de actualitate) nimeni nu mai murea, nu mai suferea, decât cel mult, de orgoliul rănit într-o competiție amoroasă ori de producție. Cutumă scenaristică înfruntată, iată, de autorii Liliacului... Ei aduc pe ecran o suită de destine care mai de care mai nefericite. Scenariul a fost realizat de Sorin Holban, după propria-i piesă de succes „larna în care au murit cangurii” extrasă, la rându-i, din romanul omonim. Materia epică bogată, abundând în drame și fataIități ereditare, i-a dat posibilltate tinerei regizoare ― foarte bună portretistă și creatoare de atmosferă, impusă chiar de la prima sa realizare, cu Pădurea de fagi ― să aibă de unde contura pregnant medii și caractere energic individualizate, particularizate (în special, personajele de plan doi). Un profesionalism cinematografic care se manifestă printr-o inspirată distribuție dar și printr-un amănunt de comportament ori de scenografie pus cu exactitate când și unde trebuie (un vechi conflict de familie e adus la suprafață economic și sugestiv prin câteva priviri și reproșuri între surorile rivale sortite să conviețuiască o viață în casa cu amintiri dureroase; câte-o tachinerie între bătrânii soți sugerează un menaj furtunos, tensionat ori, dimpotrivă, răsfoirea domoală a unui album cu fotografii de tinerețe, amintește tihna casnică a altei familii. Prin comprimări succesive (de la roman la piesă, apoi la scenariu) dramele s-au tot înghesuit pe centimetru pătrat de peliculă până au ajuns să supraîncarce rețeaua tensională a filmului. Cu mai multă experiență scenaristică și exigență ,dramatică, din partea autorilor, atâtea vieți ratate și destine blestemate n-ar mai fi parazitat, până la înnăbușire, love story-ul central cu un bărbat și o femeie marcați de experiențe anterioare, desprinzându-se dureros de trecutul traumatizant. Prin acest gabarit depășit de situații−limită, de accidente fatale, povestea sentimentală a Danei și a lui Dragoș (plus un copil adorabil, ca cel din Kramer contra Kramer) alunecă vertiginos spre melodramă.
Un aer greu, de predestinare, plutește tot timpul asupra „casei cu molii”: o străbunică senilă, în căruciorul ei de paralitică, retrăind din când în când nostalgii fin de siècle ațipite în pene de struț; două surori îmbătrânite, acrite de gelozii și așteptări zadarnice, de lungi singurătăți; nepoata lor, orfană, crescută de mătuși, abia măritată rămâne văduvă, cu un copil în brațe. Copilul ar fi fost destinat să crească și el în aceeași atmosferă sumbră, dacă...!
Filmul oscilează tot timpul între unele adevăruri amare de viață (mai rar cultivate în peisajul nostru cinematografic) și între multe note de convenționalism provenite din clișeele „melo” ce se tot adună pe parcurs, dar și din tendința unor idealizări moștenite din peliculele actualităților de duzină. Peisaje citadine spectaculoase, ostentativ filmate; parcuri cu fântâni arteziene răspândind jerbe de apă — de unde atâta apă? — dau filmului nota de artifIcialitate, care-I face să-și piardă credibilitatea. Și aceasta cu toate eforturile (vizibile) ale interpreților de a aduce personajelor firesc, naturalețe. Uneori, chiar farmec și haz, ca în cazul puștiului isteț ori a perechii compuse din rigida profă de mate (cunoscut clișeul!) și soțul ei, inginerul atoateștiutor, fericit cu faptul că totul ― și muntele și marea — a fost măsurat. Ajutați de dialoguri ― în genere vii, colorate — actori de valoarea Ninetei Gusti (bunica), surprinzător de cinematografică, ca și Adriana Piteșteanu ― în debut ― alături de Rodica Mandache, lon Besoiu, Tora Vasilescu, Costel Constantin, Ștefan Sileanu, Dorina Done, și alții asigură un variat și pitoresc plan doi.
Deși, cu o experiență cinematografică restrânsă, perechea tânără de interpreți, Emilia Popescu și Adrian Titieni evoluează cu discreție, sensibilitate și înțelegere a personajelor. Pentru Adrian Titieni ― familiarizarea cu spontanul, exuberantul chitarist e mai simplă. Mult mai dificilă e pentru Emilia Popescu compunerea unui tip complicat, retractil, cel al Danei marcate de viață. Distribuită (ca un pariu al regizoarei?) într-un contre−emploi ― în rolul fetei introvertite, speriate de viață tânăra actriță plină de haz și vitalitate, cu un temperament exploziv, se adaptează mai greu portretului impus. Talentul interpretei și strădania dirijoarei biruie finalmente, dificultatea, dar efortul mi se pare mult prea mare. Un copil încântător, firesc și spontan, Mircea Bucur, creează cu succes liantul sentimental între parteneri și între film și spectatori. Prea multe note idilice, optimist−convenționale în muzica lui Dan Ardelean (versuri Flavia Buref) și în unele din imaginile operatorului Basarab Smărăndescu.
Eliberarea de conformism e, desigur, o cale lungă și dificilă. Dar absolut necesară. Vitală.
