Fefeleaga lui Agârbiceanu e „înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arși de soare și de vânturi, și pășește larg, tropotindu-și cizmele tari, pline de umflături uscate... Pe muiere-o cheamă Maria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt, îi zic Fefeleaga”.
Leopoldina Bălănuță și-a scos personajul din zona acestui grotesc tragic și nimic din ce ar fi putut atrage „batjocorirea” rea a satului, nimic din această linie strâmbă, caricaturală, care ar fi putut altera tristețea pură a femeii care-și îngroapă pe rând toți copiii, nu apare pe ecran. Fefeleaga Leopoldinei Bălănuță are noblețea și structura tragică a personajelor antice, ea este însăși esența durerii umane. Silueta ei fragilă se încarcă cu toate suferințele oamenilor, actrița își înmoaie umerii, se strânge în ea, își închide și obrazul și-și întoarce privirile înăuntru, spre lumea moartă de acolo. E o mater dolorosa care urca și coboară la nesfârșit dealul de piatră, ca pe o Golgotă a vieții însăși, în care te poticnești, îți tragi cu greu răsuflarea, ești gata să te prăbușești, dar apoi pornești din nou mai departe: din înțelegere resemnată sau poate din instinct vital. E în Fefeleaga ceva din femeia japoneză a nisipurilor, care scoate mereu, cu răbdare imensă și inutilă, nisipurile mișcătoare ce stau s-o acopere, e ceva din lupta aceasta deznădăjduită cu un fatum nemilos, necruțător: nu contează că la capătul luptei stau la pândă înfrângerea și moartea, contează lupta. Viața. Fefeleaga Leopoldinei Bălănuță luptă tot timpul împotriva morții: cu buzele strânse, cu fruntea strânsă, cu gloaba bătrână, ciolănoasă și credincioasă, alături de ea. Când îi moare și Păunița, ultimul copil, abia atunci capitulează și, fără o vorbă, cu ochiul uscat, cu aceeași durere conținută, săvârșește gestul ce echivalează cu sinuciderea: își vinde calul, cel de pe urma căruia trăiește. Personajul Leopoldinei Bălănuță capătă dimensiunile unei metafore tragice. Un tragism care celebrează totuși forța omului. Puterea lui de a se împotrivi stupidității rele a destinului. Curajul lui de a trăi. Mă întreb cine ar fi putut înfățișa mai cutremurător ca Leopoldina Bălănuță această luptă a vieții împotriva morții; cred că nimeni.
