REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Legenda „Legendei”


     Ştrandul Glucoza este aşezat în ceea ce la ţară s-ar numi o «vale» şi acolo, în vale, Blaier filmează secvenţa chermezei, una dintre secvenţele importante ale filmului său Legenda. De sus de pe şosea, luminile colorate se văd frumos, se văd ca-n «filme» şi ştiu că planul ăsta spectaculos n-o să apară în vecii vecilor în filmul lui Blaier. Chermeza «lui» este acolo, înăuntru, în mijlocul mulţimii de oameni, copii, tineri, bătrâni. Chermeza lui înseamnă copiii care alergă printre mese, fotograful cu hidoşenia aceea de siluetă din placaj colorat prin care poţi să-ţi vâri capul şi să te fotogafiezi în chip de maur, femeile bărâne care stau aşezate pe bănci — în rândul întâi — şi privesc cu neîncredere la orchestra numită «Sideral» (nu toţi sunt siderali), chermeza lui Blaier înseamnă crenvurşti mulţi cu muştar, sticle de bere, chiftele — toate consumate într-o înghesuială cumplită, printre tinerii care dansează şi copii care se hârjonesc. Chermeza lui este, adică, o adevărată chermeză. Pentru Blaier totul a început cu planul apropiat al unui muncitor care mănâncă crenvurşti.
Seamănă sau nu seamănă
     Discut cu Stoiciu despre scenariu — eu zic că seamănă cu Dimineţile unui băiat cuminte, el pretinde că nu, şi mă şi convinge. De fapt, îmi dau seama că ceea ce-mi semăna mie cu Dimineţile era atmosfera, oamenii, Dan Nuţu — care e un alt Vive, mai tânăr şi mai tăcut — locul acţiunii, care e din nou un şantier. Dar un şantier în mişcare. E o cale ferată pe care oamenii o construiesc şi de care se îndepărtează pe măsură ce o construiesc. Ca un drum pe care îl parcurgi şi-I laşi în urmă în mod firesc, pentru că nu există niciun drum pe care să-I poţi lua cu tine. Lui Stoiciu îi este foarte dragă ideea asta a drumului care presupune o acţiune din mers. Îmi spune că poate Legenda e faza imediat următoare a acelui «ia-o din loc» din Dimineţile. Legenda este poate povestea oamenilor care «au luat-o din loc», care se află în mers. Cineva i-a spus că seamănă într-un fel cu legenda Meşterului Manole şi el e atât de bucuros de apropierea asta, încât îmi povesteşte îndelung despre ea. Apoi vorbim despre legende în general, şi despre cum se nasc ele. Repetăm ceea ce ştiam de mult, că orice legendă are la bază un adevăr şi chiar dacă lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa, obiectul ei există: o mânăstire sau o cale ferată, făcută şi una aIta de oameni. Există acel ceva care rămâne în urma omului. Vorbim apoi despre personajele filmului şi ce transmit ele. Despre Redea, acest meşter trecut de 40 de ani, care nu s-a aşezat niciodată în viaţa lui într-un loc, despre dorinţa de aşezare a omului care se luptă cu dorinţa lui de acţiune, de mişcare şi despre ceea ce Stoiciu numeşte «a trăi conştient de tine, conştient de ce faci şi de ce poţi», vorbim şi despre celălalt fel de a trăi, la marginea realităţii, într-o lume inventată, searbădă şi neadevărată. Există în scenariu o secvenţă care mi se pare că explică foarte bine ce spunea Stoiciu despre asta.
     «Mai întâi îl vedem pe lorgu cel care povesteşte acelaşi film compus din scenele cele mai dragi.
     — Şi atunci bandiţii sar pe geam... Fata dormea cu buclele pe pernă şi visa. Bandiţii fortează uşa şi în momentul acela maşina frânează. Scoate cuţitul…
     În timp ce explică, lorgu lucrează cu alţi câţiva la legarea şinelor. În continuare, îl ascultăm povestind pe imaginea lui Mitu care şade alături pe o moviliţă şi priveşte spre...
     … Redea care lucrează la drum. Dialogul lui lorgu cade şi pe această imagine, deci Redea care lucrează înăduşit, dezbrăcat până la brâu. Timp de câteva clipe îi urmărim cu exactitate mişcările. Ajută pe câţiva să ridice o traversă, schimbă câteva vorbe cu cineva, se dă la o parte din faţa macaralei care înaintează pe şine, îşi leagă şiretul de la pantof, muşcă dintr-un măr aruncat de cineva, îl aruncă înapoi, mănâncă. Îl vedem într-un plan mai lung fără să deosebim cu precizie aspecte de muncă. Ne interesează, ca şi pe Mitu, numai Redea. Nu e nimic spectaculos în ceea ce face. Totul seamănă cu o filmare pe viu.
     — lorgu: Suie scările în goană. «Opriti-vă!», ţipă Gerard. «Te iubesc». «Sunt aici». O lovitură, o fentă laterală, «love you» şi fata porneşte în viteză cu maşina.
     Mitu se ridică şi decis porneşte spre Redea. Vocea lui lorgu se pierde.
     lorgu este însăşi fuga de realitate. Refugiul inconştient în fabulos, în extraordinar. Redea este omul cu picioarele pe pământ, omul care trăieşte cu adevărat, indiferent dacă acest fel de a trăi îl fericeşte sau nu. Dealtfel mi se pare că nici nu este vorba de fericire în această Legendă. Blaier însă susţine că «e o mişcare a diferitelor posibilităţi de fericire. Fericirea de unul singur, singurătatea în doi, fericirea în doi...» Mie mi se pare mai degrabă că e vorba de o căutare febrilă, de o încercare de a trăi, cât mai aproape de viaţă cu tot ce-ţi oferă ea bun şi rău.
A-baby-baby, bala-bala
     Pe o estradă pe care scenograful Nicolae Drăgan a pictat-o cu buchete de flori roz, doi chitarişti, un baterist şi o cântăreaţă blondă — care nu e, fireşte, cântăreaţă — cântă în faţa mulţimii acel monoton şi obsedant «A-baby-baby, bala-bala». Plasată aici, melodia are aceeaşi lipsă de contur real ca şi filmul povestit de lorgu. Cântăreaţa e blondă şi suavă, băieţii se mişcă frumos, lumea se uită ca la urs. La sfârşitul cântecului, fata trebuie să se curenteze agăţându-se de ghitara unuia dintre băieţi. Bâţâiala celor doi zgâlţâiţi de curent, strică efectul frumos al spectacolului şi aduce un pic de realitate în povestea asta cu o cântăreaţă blondă şi suavă. Blaier se chinuie îndelung — (două ore aveam să auzim acelaşi «baby-baby, bala-bala) să obţină de la cântăreaţă o panică adevărată. Regretă chiar că n-o poate face să se curenteze cu adevărat. Apoi asistentul Mihai Constantinescu se suie pe estradă şi demonstrează practic toată scena după care coboară în mijlocul publicului, încercând s-o teleghideze de acolo. E o încântare să-I vezi zâmbind graţios pe sub mustăţi şi făcând tot ce-i stă în putinţă s-o antreneze într-un ritm care nu-i al ei. După două ore scena era, în sfârşit, filmată. Înainte de asta însă, în timp ce stăteam de vorbă cu Stoiciu, în timp ce stăteam de vorbă cu actorii, Blaier repeta scenele generale de chermeză. Secundul său, Dimitrios Sukas, inegalabil în organizarea de asemenea planuri generale cu mişcare multă, gonea grupurile de figuranţi dintr-un colţ în celalalt al grădinii, strigând de fiecare dată: «la loc, încă o dată». Toată lumea credea că se repetă. De fapt, operatorul Nicu Stan şi secundul Dumitru Constantin, filmau pe furate.
     «Nu-mi aranjez ambianţa pentru cadru — îmi spune Blaier — ci ambianţa în general, şi pe urmă caut s-o surprind pentru ca să nu existe nimic înţepenit, fix, ci să simt viaţa pulsând în dreapta şi în stânga cadrului, dincolo de ce se petrece pe ecran.»
     Surprinderea asta era aşa de bine organizată, încât am fost convinsă multă vreme, ca toată lumea, că se repetă
Dar filmul are şi actori
     Întrebându-l pe Blaier ce i se pare mai greu de rezolvat la Legenda, mi-a spus: «Să omogenizez trupa de actori, să o încadrez mediului, şi să obţin veridică, relaţia Redea−Neta, care, cel puţin acum, în faza în care ne aflăm ni se pare anacronică».
     Mă gândeam şi eu mai devreme, uitându-mă la figuraţia care nu seamănă a figuraţie, la acel lorgu care nu e actor şi care mi s-a recomandat: lon Nicolae din Tei, băiat bun şi foarte sentimental — lorgu povesteşte şi în viaţa de toate zilele filme, de dimineaţa şi până seara — mă uitam la toată această atmosferă de viaţă adevărată şi mă gândeam cum i se vor integra actorii. Margareta Pogonat — Neta, care vine dintr-un rol complicat cum e cel din Meandre, Ilarion Ciobanu — Redea, până mai alaltăieri Gerula în Columna, Sidonia Manolache, loana — Sidonia a jucat şi ea în Columna, Dan Nuţu... Nuţu mă îngrijora poate tocmai prin asemănarea cu personajul din Dimineţile. Încerc, vorbind cu ei, să-i văd în rol şi nici nu-mi trebuie mult pentru ca să-mi dau seama că de fapt toţi sunt în rol până peste cap. Margareta Pogonat îmi vorbeşte cu ponderea şi liniştea acelei văduve, Neta, pe care am senzaţia că şi-a apropiat-o până la contopire.
     «Îmi place foarte mult Neta. E un rol mai complex decât ce se scrie acum pentru o femeie. De obicei, în scenariile noastre, femeile sunt puse doar ca să completeze rolurile masculine, să le pună în valoare. Neta este însă un om cu existenţă proprie, cu o personalitate foarte bine marcată. Are un simţ al datoriei, foarte bine aşezat în caracterul ei. Toată viaţa s-a simţit utilă cuiva, toată viaţa a trăit pentru cineva — de fapt aşa începe şi legătura ei cu Redea — şi a ştiut să se facă utilă fără umilinţă, dimpotrivă, cu o mare demnitate. E o femeie tăcută, liniştită, de o inteligenţă nativă şi foarte practică, o inteligenţă de om cu picioarele foarte bine înfipte în pământ!»
     Ilarion Ciobanu — cu o superbă mustaţă de holtei — pare mai detaşat de personajul său, dar aşa pare el întotdeauna, până cu o secundă înainte de filmare. Îmi spune că se bucură să joace într-un film contemporan, că îşi dorea de mult un asemenea rol, că-i place cum e scris. ÎI întreb dacă nu-i e puţin peste mână acest meşter de şantier, obişnuit cum e cu roluri de ţărani.
     «Nu mă simt de loc străin de rol. În general nu mi se întâmplă să mă simt străin de un rol. Poate dacă ar fi fost un conte... Dar personajele astea adevărate, din viaţă, îmi sunt foarte apropiate. Apoi rolul e foarte bine scris. E ca un studiu asupra unui om. Mi se pare chiar că există o diferenţă de nivel între Redea şi celelalte personaje. Dar n-am eu grija asta. Bănuiesc că Blaier o să facă un film omogen, că n-o să lase ca acest Redea să ţâşnească afară din scenariu. Nici n-ar fi bine...»
     Dan Nuţu e Dan Nuţu. Stă şi priveşte aşa zisele repetiţii ale lui Blaier, se încântă de atmosfera din jur şi, ca de obicei, la prima întrebare răspunde cu ce-i trece prin cap:
«Îmi place să mă obosesc aşa. Să ştiu că fac asta şi pe urmă să aştept altceva şi aşa... »
     Despre rol. Îl rog să vorbească despre rol.
     «Nu ştiu prea multe. La început scenariul semăna cu Dimineţile. Acum e puţin diferit şi Andrei spune că va fi cu totul allceva. Ştiu doar că Mitu ar trebui să fie o fază mult anterioară lui Vive. Spusele sunt ale lui Vive, dar învăţate de la alţii. Mă handicapează diferenţa de vârstă. Mitu are 17 ani, mi-e greu să mai am albul acela din privire. Dacă Vive ştia câte ceva, ăsta nu ştie nimic, e total gol, şi eu nu mai pot să fiu aşa şi de asta mi se pare că ceea ce fac e fals. Pentru mine golul nu există. Lună de lună afli ceva şi totul se schimbă, aşa, odată cu chenzina. N-aş vrea să aflu că ce-am făcut a fost întâmplător. Vreau să am înţelegerea a ceea ce fac de la început până la sfârşit. Dar pe puştiul ăsta nu-l dibui de loc şi mi-e teamă că sunt tot eu. De fapt, cred că e orgoliu tot ce spun».
     Mă întreb dacă Nuţu nu-şi dă seama că şi Mitu, puştiul pe care el «nu-I dibuie» e mâncat de orgoliul de a face ceva, altceva, şi de a înţelege până la capăt fiecare din actele lui. Mă întreb, dar nu-I întreb. Îi spun în schimb cât de tare mi-a plăcut în «Năpasta» şi asta-i face precis mai multă plăcere decât întrebarea pe care nu i-am pus-o.
     Chermeza se termină pe la patru jumătate dimineaţa, într-o atmosferă de ireal cum numai un sfârşit de chermeză în lumina dimineţii poate s-o aibă. Maestrul de lumini Nicolae Văduva îşi cheamă oamenii şi reflectoarele dispar pe tăcute. «Sideralii» îşi scot chitarele dintr-o priză fără curent, coboară de pe estrada cu buchete roz pictate pe pereţi, lumea înţepenită de la ora 6 seara pe bănci şi pe la mese, încearcă să se trezească din amorţeală. Costumele făcute de Nelly Merola n-au apucat să se şifoneze în noaptea asta pentru că actorii au filmat foarte puţin. Cadrele generale au înghiţit tot timpul. Bufetul îşi strânge chiftelele şi crenvurştii şi în mulţimea care se urneşte, în fine, spre maşini, secretara de platou, Rodica Constantinescu anunţa tuturor, că mâine la şapte seara chermeza continuă... «Care mâine»? Azi — spune cineva «Azi» rectifică disperată secretara şi figuraţia e convinsă că a înţeles bine de la început. Plecăm mahmuri, înfriguraţi, obosiţi. Şi ăsta a fost de-abia începutul. Chermeza lui Blaier a ţinut trei nopţi.
     În dimineaţa aceea însă, sunt convinsă că toată lumea a visat o cântăreaţă blondă şi suavă, care cânta, încercând să zâmbească, «A-baby¬baby, bala-bala».
     Dar oare ce-a visat cântăreaţa?
 
 
(Cinema nr. 8, august 1968)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, apoi s-a nascut legenda film, eva sirbu, pe platouri

Opinii: