Un portret Maria Tănase? Da și nu! Miza filmului
Scrisoarea Mariei Tănase pare a fi mai degrabă întrebarea−pariu în ce măsură cineastul−documentarist poate interveni în posteritate, poate sluji posteritatea. Ambițios, filmul acesta se construiește pe o negație. În pregeneric, o voce feminină infirmă sensul, astăzi, al unei incursiuni în biografia marii cântărețe din lipsă de veritabile elemente de investigație, sugerând calea intervievării celor ce au cunoscut-o și mai trăiesc încă, avertizând asupra subiectivității afirmațiilor lor.
Din disparate amintiri, asemeni unor cioburi de oglindă ce reflectă distorsionat, i se recompune treptat profilul moral, profilul spiritual. Filmul acesta nu este doar o tentativă de a salva ființa prin imaginea ei, ci reprezintă nazuința de salvare de la moartea spirituală a însăși ideii de Maria Tănase. „O lecție de Maria Tănase” — cum spune un reputat folclorist că avea să fie adesea rugat să predea celor dornici să învețe din tradiție. Dar puritatea artei autentice nu e ușor de cultivat, de păstrat.
Coloratului kitsch revuistico−folcloristic ce se află în ofensivă, împietând memoria și substanța artei acestei mari artiste, i se contrapun secvențele−document. Acea ieșire în plein-air ― de exemplu ― filmarea de la Moși, din Obor, în care pitorescul este respirat la unison și de interpretă și de lumea ce o înconjoară. Reintrarea în prezent se face cu discretă amărăciune: imensa hală pustie e străbătută de silueta unei femei care se pierde în depărtare.
Paracomentariul regizorului
Laurențiu Damian (secondat de operatorul
Mircea Bunescu) are o țesatură fină. Sensibilizarea trăirii interpretative enunțată de un compozitor apropiat este sugerată vizual aproape subliminal prin intercalarea unei fotografii înfățișând-o pe Maria Tănase ascultând un disc. Pasionalitatea ei înflăcărată nu rămâne în stadiul anecdoticii, ci se topește în citirea unei scrisori ― adevărat poem de dragoste. Câteva instantanee fotografice deși statice îi reînvie cochetăria, eleganța, distincția evocate.
O pledoarie despre remarcabila sa capacitate de transfigurare aduce până azi certitudinea că artista avea conștiința talentului său excepțional: „Am har! Cu asta te naști!”
Mărturiile verbale cum că pe scenă sau platoul de filmare aura de fascinație o însoțea totdeauna sunt certificate de melodiile ce continuă să planeze în eter.
De altfel, refrenele cântecelor ei binecunoscute punctează și chiar parafrazează permanent înlănțuirea aparent eteroclită a secvențelor insolitului portret. Astfel melosul propriei voci însoțește alaiul mortuar ― încă o dovadă a fantasticei sale popularități — care a scos în stradă suflarea întreagă.
Dacă palidele ipostaze păstrate pe cartonul efemer al fotografiilor pot fi spulberate de o pală de vânt, în schimb spiritul ei viu, contopit cu icoana neamului, îi consfințește dăinuirea.
Dar metafora−cheie a acestei miniaturale povești cinematografice, tâlcul este intercalat în chiar miezul filmului. La un moment dat, aparatul de filmat rătăcește pe culoarele televiziunii și undeva în întuneric, pe un monitor, apar ca tăinuite într-un colț de inimă, în străfund de conștiință „imaginea” și „glasul” Mariei Tănase:
„Cine iubește și lasă...” E superflu a mai adăuga în banale, tocite cuvinte că sfânta tradiție nu trebuie uitată, nu trebuie întinată.
