În speranța că parafraza unei celebre butade picassiene va fi bine înțeleasă, voi spune că Mircea Daneliuc nu mai caută. El găsește. Revine în pas alergător acolo unde se mișcă precum puțini alții, acolo unde forța subversivă a realității atâta așteaptă, să i se croiască drumul către ecran. A fost nevoie, probabil, pentru această îmbarcare într-o altfel de „croazieră” de experiențele metaforelor - în metastază din A 11-a poruncă, de metafizica grotescului din Patul conjugal ori Această lehamite. Filmele postrevoluționare ale lui Daneliuc, cu deosebire ultimele trei, pot avea foarte bine drept moto o variantă autohtonă a strigătului lui Unamuno din vremuri de restriște: „Mă doare Spania”. Schimbăm ceea ce este de schimbat pentru a ajunge la „Mă doare România”, dar astăzi cineastul nu mai are nevoie de hilarul, apăsatul „în genunchi pentru România” al trecătoarei din Această lehamite ori de spațiul absurd în care mașinile înaintează cu spatele. Filmul se deschide chiar cu o Dacie care merge „ca-n viață” dar, atenție, într-o viață cu semnele modificate: senatorul a luat - de plăcere - locul șoferului, fostul șofer al foștilor demnitari gustă, pentru câteva minute, iluzia de a nu se mai afla „în slujbă”. Senatorul melcilor este, în fapt, un film al „semnelor schimbate”. Festivismul întâmpinării înaltului oaspete la o inaugurare oficială scârțaie însă; spre deosebire de cel de pe vremuri, el suferă de toate bâjbâielile organizatorice ale tranziției, dar nimeni nu se mai teme cine știe ce, căci mai-marii s-au reciclat cu isteață dezinvoltură, în pas cu cerințele zilei: puțin umor strămoșesc, șmecherie simpatică, sociabilitate măsurată, accese de sinceră indignare populistă, deșănțare reprimată anevoie, lașitate vag disputată de remușcări. Sunt greu de numit toate nuanțele al căror secret îl deține Dorel Vișan, într-unul dintre cele mai generoase roluri din bogata sa carieră. Priviți-l numai cu câtă nevinovăție spune bancul cu trenul care trecea pe sub fereastra lui Ceaușescu „uite așa, pâș, pâș”. Parcă ar vorbi despre marțieni. Delirul grobian al petrecerii cu melci culeși la comandă de pe plaiurile văzute într-o perspectivă măreț mioritică de aparatul de filmat este întretăiat ciclic de către mesagerii nesupusei realități. Spărgătoare de sărbătoare, de chefuri și de chef este o mână de fată, Șica (de la Cireșica i se trage) care străbate tot filmul cu o cerere în mână. Personajul, în care căutăm zadarnic urme de pitoresc, este răzvrătita inocentă, nedumerita care vrea să vrea să meargă până la capătul lămuririi, care vrea să fie la rândul lumii în care trăiește adică să fie împroprietărită „cu arabil”. Pe capul acestei necăjite cu farmec trist va cădea însă toată nenorocirea. În conflictele sătenilor cu țiganii îi va muri fratele. Din păcate, autorul plătește și el tributul presiunii unei actualități receptate jurnalistic, a cărei relevanță este improbabilă pentru cei străini de probleme. Cecilia Bârbora, târând după ea un copil cu identitate incertă (frate, fiu?), un puști care păstrează în gene foamea de salam, paradigmă a unei moșteniri naționale, este un spectacol în sine, începând cu accentul oțărat pe care și l-a construit și terminând cu mândria cu care își poartă costumele ultimul strigăt ajuns și la țară. Nu știu dacă focul nimicitor nu ar fi avut o mai puternică semnificație amenințătoare pentru o lume care și-a scufundat biserica, dacă flăcările ar fi venit dintr-o direcție mai puțin ostentativă. Amănuntele conflictului tip Hădăreni induc, pe alocuri, sentimentul unui film scăpat din mână. Din fericire, finalul restabilește înălțimea zborului la capătul căruia ne trezim într-o cu totul altă atmosferă decât cea în care ne-am aflat la început: acordurile voioase ale Rapsodiei Române sunt înlocuite cu tânguirea unui nai, Șica cea descurcăreață se lasă înghițită de apa pe fundul căreia zace biserica pierdută și senatorul însuși, în drumul său de întoarcere - de data aceasta nu la volan - ascultă cu luare aminte sunete care ar putea vesti înălțarea unei alte biserici. Acolo unde Pintilie ar fi spus „lasă-i să moară proști”, mi s-a părut că Daneliuc, cât este el de demolator, își șterge pe furiș o lacrimă.
