Pentru acest film, „oltenissimii"
Dumitru Radu Popescu, scenarist, şi
Geo Saizescu, regizor, au părăsit dealurile și smalţurile din
Un surâs în plină vară şi s-au instalat în munţii Apuseni, către Ţara Moților: mediu mai mult sau mai puțin inedit pentru ei, mai aspru, cu un aer ceva mai tare, datorită altitudinii. La baza filmului — o idee bună, generoasă. şi — caz destul de rar întâlnit în scenariile noastre, mereu predispuse la complicare — o idee simplă. Un mănunchi de geologi, trei bărbați (mai exact : un bărbat, doi tineri în curs de maturizare) şi o fată bat cu ciocanele lor speciale „la porțile pământului", întrebându-l dacă le dă fier. Zile, săptămâni de încordată căutare și de viață elementară (în sensul primordial al cuvântului), un trai în permanent contact şi dialog cu natura, cu peisajul, cu stâncile, cu ploile, cu fulgerele şi, bineînțeles, cu rarii oameni întâlniți în cale. Dar, în acelaşi timp, o viață învrâstată de "amintirile" şi de solicitările oraşului, de imaginile celor de acasă; totul convergând spre dezvăluirea unor latențe morale şi sentimentale — pozitive sau negative — şi mai cu seamă spre o interesantă redimensionare umană a eroilor.
Din păcate, deşi bazată pc un sâmbure concret, această interpretare aparține mai mult spectatorului, e o împlinire ideală a lui, un fel de ipoteză, deoarece, în film, simplitatea e deseori deviată în simplism, iar esenţialul se preschimbă în pauperitate a expresiei artistice. Problematica inițial ispititoare şi fertilă nu se sublimează — aşa cum ar fi fost posibil — în desenul unei poezii grave şi riguroase. Umorişti recunoscuţi, autorii ocolesc dificultătile analizei de fond şi scapă prin tangenta pitorescului, a vorbei de duh, a ironiei muşcătoare sau amabile, pe al căror teren se simt, indiscutabil, .mai la largul lor. Cu alte cuvinte, tensiunea etică şi emotivă implicată în nucleul ideal al filmului (şi parţialmente păstrată în imaginea frustă, de peisaj arid şi impenetrabil, a operatorului George Cornea) e descărcată prin conductorii hazului ocazional, prin nervurile unei cordialități mai totdeauna spontane. Sau, în termeni „comparatişti": o idee de film pentru un John Ford, să zicem,. lăsată pe seama unui Comencini sau a unui Dino Risi, cu încercările 1or de a plăsmui personaje pline de vervă dialectală, regional caracteristice, însă lipsite de motivări esențiale.
Narat cu o coerenţă nu totdeauna egală, prin procedeul flash-back, al retrospecţiei (împletit cu introspecţiile eroinei, care evocă figuri şi momente trăite),
La porţile pământului conține destule scene şi personaje contradictorii, fără raţiuni suficiente, alături de altele desigur valoroase. Dintre episoadele șubrede, mai şocant e acela în care amantul-tenor se debarasează de soţia geologului, şi, îndeosebi, „soareaua" mondenă, unde ni oferă — ce-i drept, în revelaţia unei singure clipe — imaginea unui neaşteptat soi de "dolce vita" bucureşteană. Prea sumar analizat e şi personajul tânărului geolog antipatic, libidinos și carierist, dar care cântă la trompetă în stările fundamentale de exultanţă sau depresiune. Discutabile rămân de asemenea, prin retorică şi emfază, unele scene care fac apologia descoperirii minereului de fier, în ploaie.
În pofida acestor scăderi şi a unei evidente doze de superficialitate, nu se poate nega că filmul lui Saizescu şi Popescu degajă, prin ceea ce are mai consistent şi mai semnificativ, un anumit farmec. Este farmecul care însoţeşte totdeauna pasiunea pentru autenticitate, pentru prospeţimea vieţii, chiar dacă, deocamdată, e vorba mai mult de o viziune umoristică, de o comedie sentimentală. În sensul acesta, autorii noştri trebuie elogiaţi și mustraţi, deopotrivă: elogiaţi pentru prețiosul dar al amândorurora de a se apropia cu simpatie, cu o dezinvoltură afectuoasă, de oamenii contemporani ; mustraţi, pentru că nu-şi cultivă în profunzime calităţile de observatori viguroşi, pentru că nu depăşesc faza notaţiei, în favoarea celei superioare, a analizei şi interpretării.
Există, în La porţile pământului, imagini de o neîndoielnică prospeţime şi candoare, mărturie a capacităţii autorilor de a exprima realitatea actuală., de a schiţa — oricât de sumar — portretele unor oameni în care spectatorul se recunoaşte, mai bine zis, îşi recunoaşte măcar o dimensiune: umorul, şăgălnicia. Desigur, suntem încă departe de a îmbrăţişa complexitatea de atitudini şi de accente a contemporanilor noştri, de a rotunji tabloul larg al realităţii. Să nu pretindem, însă, mai mult decât e posibil : „Nici un artist — scria pe drept cuvânt Umberto Barbaro — nu epuizează sarcinile artei". Până la un punct, comedia lui Saizescu şi a lui D. R. Popescu e amuzantă şi în-viorătoare, adică până la punctul în care închidem contul unor adoloscenţi ghiduşi şi ne arătăm gata să deschidem credit unor artişti pc cale de maturizare. Căci, în raport cu Un surâs în plină vară, cei doi au rămas la fel de juvenili: de azi înainte, le cerem să crească, să devină — din unghi artistic — adulți. Fixeşte, ex consensu, cu asentimentul lor.
În planul interpretării actoriceşti, filmul are meritul înfăţişa o latură inedită a masivului talent al lui
George Constantin şi de a confirma resursele de compoziție și temperament ale
Margăi Barbu. Foarte bună, pertinentă:
Florina Luican.
Sebastian Papaiani şi
Dem. Rădulescu-Bibanu au făcut tot li s-a cerut, dar li s-a cerut prea puțin, în timp ce lui Gh. Popovici-Poenaru i s-a pretins mai mult, fără a fi suficient ajutat de regie. Neajutată a fost până la un punct şi
Ilinca Tomoroveanu, pe care am revăzut-o cu plăcere, pentru farmecul și prospețimea apariției sale.
