REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

„La Moara cu noroc” - cronică de film


   O capodoperă ascunde în ea sensuri nebănuite, pe care cei care o privesc tot încearcă să le descifreze. Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă cu Mona Lisa, aşa s-a întâmplat şi se întâmplă şi cu La Moara cu noroc, ecranizarea după nuvela cu acelaşi nume a lui Ioan Slavici. Doar că frumuseţea şi perfecţiunea formei acestui film ascund adevăruri profund tragice.
   Talentul uriaş al lui Slavici de prozator-cronicar al vremii sale nu l-a izbăvit de un destin social zbuciumat (a fost închis de peste cinci ori, adevărat prizonier de conştiinţă: o dată de imperiali şi de mult mai multe ori de conaţionali) şi nu l-a pus la locul meritat în istoria literaturii române. Aceste nedreptăţi ale destinului au fost cumva răscumpărate de cariera din secolul al XX-lea făcută de proza sa, ca sursă de ecranizări valoroase. Prima şi cea mai celebră este desigur La Moara cu noroc, după care urmează Dincolo de pod (1976, regia Mircea Veroiu) şi Pădureanca (1986, regia Nicolae Mărgineanu), toate încununate cu premii de prestigiu.
Cine să înţeleagă mai bine dramele ardelenilor din secolul al XIX-lea, dacă nu tot ardelenii?! Pentru că pe vremea Imperiului Austro-Ungar, românii pe care „drăguţul de împărat” nu mai voia să-i ocrotească, cum remarcă Slavici, sufereau mai multe servituţi: una, şi cea mai puternică, din partea grofilor, nemeşilor sau conţilor unguri, iar alta, nu mult mai blândă, din partea bandelor de răufăcători români, puşi pe mare căpătuială prin crime şi furtişaguri, la adăpostul îndeletnicirii lor de porcari. Bănoasă şi sigură afacere deoarece, nu-i aşa?, cum se spune în Ardeal, „Nu-i pasăre ca porcul şi iarbă ca varza”. Aşă că nuvela scrisă de de Slavici în 1881 devine material de inspiraţie pentru primul film de ficţiune realizat în 1956 de un alt ardelean, Victor Iliu, pe scenariul scris de Al Struţeanu şi Titus Popovici, ultimul tot ardelean. Este important de subliniat această apartenenţă, pentru că ea a asigurat înţelegerea profundă a lumii evocate de  Slavici, cea din marile câmpii din Vest, de la Ineu la Oradea, nu departe totuşi de Şiria, locul de naştere al prozatorului. Mai norocos decât el, cineastul Victor Iliu (şef de şcoală, profesor, cu studii la Moscova, centru de prestigiu în lumea filmului din acei ani, beneficiind şi de îndumarea lui Eisenstein) va descoperi calităţile extraordinare ale nuvelei. „Am căutat simplitatea, claritatea, aş putea spune linia clasică, atât cât suporta drama sumbră a lui Ghiţă şi a Anei”, mărturiseşte regizorul.
  Ca o primă observaţie, s-a impus asemănarea dintre universul descris în film cu cel din western-urile americane. Dar Victor Iliu explică: ”Când am realizat Moara cu noroc s-a vorbit despre o influenţă a western-ului. Într-adevăr, puteau fi regăsite unele din elementele pe care canoanele critice le stabiliseră drept caracteristice genului amintit: hanul izolat, la răscruce de drumuri, cavalcadele, caleaşca, fuga prin pădure, etc. Toate existau însă în nuvela pe care Slavici a scris-o cu mult înainte de afirmarea western-ului, în spiritul unui realism critic evoluat.”
Totuşi, asemănările nu numai cu peisajul şi elementele caracteristice westernuri-lor, ci şi cu duritatea obiceiurilor din acea lume, sunt evidente. Curioasă şi reală coincidenţă, asupra căreia ar merita poate să ne aplecăm mai mult cu altă ocazie.
  Începutul filmului dă nota în care se va desfăşura drama: umbrele călăreţilor proiectate ameninţător pe cerul în nuanţe de gri, pomul cu crengile desfrunzite ca nişte gheare, în prim plan, iar în fundal cinci cruci. Ele vor apărea în prim-plan la sfârşitul filmului, când hanul arde, cu flăcări picturale, cu calul alb înăuntru şi cu Sămădăul pândit spre a fi împuşcat de jandarm. Frumuseţea grafică este atât de dramatică şi rău-prevestitoare, încât efectiv te înfioară.
Povestea este, desigur, cunoscută: Ghiţă (Constantin Codrescu), fost cismar, îşi ia soţia, soacra (Marietta Rareş) şi cei doi copii şi se înstalează ca arendaş la hanul cu nume atât de promiţător - Moara cu noroc, dar cu faimă rea, de la întretăierea unor drumuri spre Ineu, un vad excelent pentru îmbogăţire. În acelaşi timp, este şi foarte bun loc de observaţie pentru mişcările din zonă ale oamenilor, după care pot profita, în mod banditesc, porcarii conduşi de temutul Lică Sămădăul (Geo Barton, în cel mai bun rol din cariera sa). Acesta încearcă să-l atragă pe Ghiţă în afacerile lui necurate, dar soţia crâşmarului, Ana (Ioana Bulcă-Diaconescu, transparentă, pură şi luminoasă), presimţind primejdii de tot felul, se împotriveşte. Nu reuşeşte însă nici să le oprească (Ghiţă va fi târât prin judecăţi din care scapă) şi nici să se salveze pe sine. Cursa pe care soţul gelos şi orbit de mânie i-o întinde lui Lică, având-o ca momeală pe frumoasa Ana, spre a putea fi prins de jandarmi, se termină rău pentru toţi. Ana este înjunghiată de Ghiţă, acesta este împuşcat de Lică Sămădăul, care moare în incendiul provocat de oamenii lui.
     Aş îndrăzni să spun că, în film, personajele apar a fi mult mai complexe decât în nuvelă. În primul rând, relaţia dintre cei doi soţi. Bazată nu numai pe dragoste, ci şi pe încredere, ea este dinamitată doar atunci când bărbatul refuză să-i împartăşească soţiei din necazurile care îl năpădesc şi pe care crede, orgolios, că le va putea birui singur. O undă de misoginism (să nu ne facem iluzii, şi ardelenii sunt misogini!) învăluie destinul Anei, devenită victimă din dorinţa acerbă de dominaţie şi de îmbogăţire a lui Lică şi din insensibilitatea („Fă ce vrei cu ea!”), prostia crasă a soţului, care acceptă „lecţia” Sămădăului, supărat că femeia, care refuzase să-şi lase soţul singur, poate deveni un martor periculos al afacerilor lor necurate.
   Foarte interesant este şi modul cum e realizat personajul lui Ghiţă. Alegerea lui Constantin Codrescu, figura lui de poet, cu glasul blând, dar care poate fi şi ferm, niciodată prea drept ca ţinută şi chiar uşor încovoiat de spate atunci când se năpustesc asupra lui toate necazurile, îl impune ca tipul clasic al ardeleanului duplicitar, dar tânjind tragic după o moralitate perfectă. Schiţează cumva dimensiunile lui David Pop din nuvela „Catastrofa” a lui Rebreanu.
   Geo Barton în rolul lui Lică îi conferă o periculoasă măreţie, dublată de aroganţa celui care se ştie invulnerabil datorită relaţiilor înalte: aşa cum vorbeşte lumea, el este omul baronului Vermessy, căruia îi păzeşte turmele de porci, iar acesta închide ochii la neleguirile lui, angajându-i şi avocat să-l apere, atunci când este cazul. Îmbrăcămintea lui haiducească şi calul alb îi conferă statutul de seducător, dar, spre deosebire de nuvelă, Ana nu este cucerită de farmecul lui demoniac, ci este doar victima soţului care a trădat-o.
    Nu setea de înavuţire, ci mai degrabă setea de dreptate pare a fi mobilul personajelor. Jandarmul Pintea (Colea Răutu) urmăreşte să-l închidă pe Lică drept pedeapsă pentru nelegiurile lui, dar mai ales pentru seducerea soţiei sale. Ghiţă îl vrea legat pe Sămădăul, pentru umilinţele provocate şi pentru că îl forţează să fie imoral. Ana nu vrea să-şi părăsească soţul, ca să-l apere de rele.
  Scenografia interioară a hanului şi peisajele - nimic nu este neglijat sau tratat în grabă. Miroşi parcă scândurile învechite ale hanului, în care domneşte mereu o penumbră rău prevestitoare, prilej de exerciţii plastice vizuale care menţin tensiunea acţiunii, în timp ce exterioarele acordă un respiro şi o libertate pe care, din păcate, personajele o refuză alternativ - mai întâi ea vrea să plece şi el nu, apoi invers.
Săilă (I.Atanasiu-Atlas), Buză Ruptă (Benedict Dabija), Răuţ (Gh. Ghiţulescu) sau Morţi (Sandu Sticlaru), Lae (Aurel Cioran), doamna în doliu (Valeria Gagelov, frumoasă, arogantă şi cu un vag accent străin) întrupează perfect personajele din nuvelă.
Muzica (Paul Constantinescu), puţin cam prea expresivă la început, formează apoi un tot cu naraţiunea.
   Imaginea, la superlativ, îi este datorată maestrului Ovidiu Gologan. „Suveranitatea imaginii este câştigul pe care La Moara cu noroc îl aduce cinematografului nostru, într-o vreme în care el încă nu dobândise conştiinţa expresiei”, remarcă George Littera, deoarece „climatul dramatic şi aura misterioasă a întâmplărilor, intensitatea surdă a pasiunilor sunt traduse într-o expresie plastică austeră, construită pe coliziunea albului şi negrului, de o rigoare neîntâlnită până atunci.”
Nici urmă de cenzură şi de cerinţele epocii, ceea ce ne poate face să credem că frumuseţea clasică, perfectă a filmului l-a impus în faţa tuturor.
Liviu Ciulei debutează ca regizor secund în acest film şi ecouri mărturisite ale experienţei sale alături de Victor Iliu le vom regăsi în Erupţia (1957) şi Pădurea spânzuraţilor (1964).
  Filmul a fost primit cu unanime şi deplin meritate elogii în epocă, fiind şi nominalizat la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes 1957 pentru Palme d’Or.
Oricând o vizionarea a filmului La Moara cu noroc va fi un prilej de desfătare aristică, un exerciţiu despre cum poate şi trebuie făcută o ecranizare, dar şi de meditaţie asupra condiţiei umane. Poate, în primul rând, ardelenească, cum a fost cazul cu Slavici - prea bun român pentru imperiali, dar suspectat şi pedepsit de români, ca nefiind îndeajuns de patriot.


Galerie Foto

Cuvinte cheie: colea rautu, constantin codrescu, cronica de film la moara cu noroc, geo barton, ioan slavici, ioana bulca, la moara cu noroc, titus popovici, victor iliu

Opinii: