La capătul pământului

     Documentarul lui Thomas Ciulei des­pre Deltă, Asta e, a primit multe premii, dar, din câte știu, nici unul din partea Ministerului român al Turismului. Mergeţi să vedeţi de ce.
    E puţin probabil ca după ce ieşiți de la documen­tarul Asta e, să lăsaţi totul baltă şi să vă mutaţi în Delta Dunării. Regizorul Thomas Ciulei ne arată Delta aşa cum cei mai mulţi dintre noi n-am mai văzut-o: în afara sezonului turistic, în afara razei vizuale a lui Dumnezeu, rece şi uscată, uneori frumoa­să, dar frumoasă într-un stil (luntri în ceaţă, smârcuri îngheţate) nu tocmai potrivit cu lumea celor vii. Viaţa celor câteva personaje ur­mărite de Ciulei lasă o senzatie de apatie, de zbucium (lupta cu gheaţa, lupta cu vitele, lupta cu gândacii), sau o senzaţie de zbucium întrerupt de căderi în apatie. Atunci când un băiat arată în zare, spre Bucureşti, Sulina şi San Francisco („Futu-i San Franciscu mamei lui!”), parcă ar fi un locuitor de pe o insulă a osândiţilor, şi uneori, atunci când camera stă şi aşteaptă ca un om să-şi aprindă tigara (şi el tot nu şi-o aprinde) sau atunci când cineva numără cu voce tare (nu ştim ce) până spre 50, timpul capătă şi pentru noi ceva din pregnanţa unei osânde. Nu sună prea seducă­tor, dar este: persona­jele trăiesc în sălbăticie ca sub un fel de vrajă. Ciulei a fost acuzat că nu prezintă decât o parte din adevărul despre viaţa din Deltă, generalizând răuvoitor, dar n-a făcut decât să-şi urmeze impulsul natural ca documenta­rist şi să prezinte acea parte care de obicei nu se vede. În principiu, un documentarist nu e dator să abordeze o realitate din mai multe unghiuri, dar, în practică, poţi să accepţi că există mai multe viziuni şi să te ţii bine numai de viziunea care te motivează să faci filmul - a ta. Totul e să merite, iar viziunea lui Ciulei merită.