REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



La noi, la Brăila : “Kyra Kyralina” - cronică de film


      Dacă a fost să fie ca cineva să se încumete a se rătăci printre paginile scriitorului brăilean Panait Istrati, cu lumea lui colcăitoare, a instinctelor slobode, a patimilor și a deșănțărilor levantine, a păcatelor de tot felul, conștiente dar, mai ales, nepăsătoare, un fel de “Eden păgân”, cum o definea un critic literar, acesta nu putea fi decât Dan Pița.
Propensiunea sa către un anumit realism magic, către trăirile concomitente, sub presiunea prezentului și năvala trecutului, a elasticității timpului, fac parte din cartea sa de vizită. Ca și imaginarul formal, inventarea, dincolo de sugestiile literaturii, uneori zgârcite, a unei atmosfere, a unui spațiu fantasmatic, în afara căruia acest tip de cinematograf  ar fi uscat ca iarba. Saloanele luminate ațâțător doar de candelabre, de lumânări care mai mult ascund decât arată, canapelele îndemnând la lene, desfrâu, platourile cu bunătăți orientale revărsate, pentru apetituri hulpave, toate acestea nu sunt doar o lucrare a scenografiei (Dan Toader), ele aparțin unui Panit Istrati imaginat de Dan Pița  în marginea descriptivismului literar. După cum ieșirea în exterior, într-o natură cu crânguri luminoase, dar și cu miros de lemne contorsionate, putrezite de vecinătatea cu apa, nu sunt doar lucrarea excelentului și fidelului colaborator, directorul de imagine Dan Alexandru. La Dan Pița natura însăși este barocă. Din păcate, scenariul cu o lungă gestație, al lui Ioan Grigorescu, altfel un bun profesionist la viața lui, la definirea căruia a contribuit, finalmente, și regizorul, aparține unei epoci în care Panait Istrati trebuia curățat de excrescențele neîngăduite, de experiențele fatalității. Nu vorbesc numai despre homosexualitate, incest. Din corpul celei mai istratiene povestiri este decupată rezumativ istoria celor două femei, mama și fiica, Kyra și Kyralina (Chira, Chiralina), terorizate de un bărbat și tată sălbatic, grosolan, cu pofte neînfrânate, așa cum vor fie ele văzute peste ani, la masa de scris, de către fiul  Dragomir, ajuns prozator, la capătul unor aventuri în care s-a lăsat absorbit. Ni-l închipuim, precum în carte, fascinat și tulburat de ceea ce a trăit în copilărie și adolescență, dar teama inițială a scenaristului Ioan Grigorescu de a nu se descurca în hățișul unei proze alcătuite din întoarcerile pe urma amintirilor ce se încalecă, precum într-o țesătură în urma acului, a dat naștere unui personaj comentator sau un voice over avant la lettre, chemat să facă ordine. Începutul este ex- abrupto. Dragomir așterne pe hârtie, în fumul țigării, o amintire fondatoare: “Mama se ducea la o vrăjitoare, să facă farmece, să se despartă de tata, pentru că, între tata și mama nu mai exista cale de împăcare” (Las că vrăjitoarea aparține mai degrabă universului lui Eliade, nu al lui Istrati). Urmează o lectură plată a amănuntelor despre infernul familial, despre bătăile nemiloase, “compensate însă, cu vârf și îndesat de iubiții celor două”, găzduiți la ceas “de petreceri și amor nebunești”. Aflăm cum casa gemea de musafiri, tineri și frumoși, care fugeau apoi ca șobolanii, pe podișcă, la apariția stăpânului pus pe prăpăd. Ni se comunică ceea ce se ilustrează. Amintirea lui Dragomir își transferă, uneori, privirea copilului, din al cărui unghi subiectiv vedem fluxul evocării de pe ecran. Oricâți pumni ar fi fost cărați în capul mamei, odată urmele trecute, o luau de la capăt: “Cât era ziua de lungă, Kyralina nu făcea decât  să se gătească. Și mama făcea la fel. Și era tot atât de frumoasă ca și fiica ei. (…) Mistuite de dorință, mama și Kyralina se suceau, se învârteau… În carte, «…genele lungi clipeau drăcește, parcă pentru a ațâța para flăcărilor din ochii aprinși de patimi». Dar dacă lipsește ceva, este tocmai patima, senzualitatea, nebunia, misterul, fascinația, mai ales cea care se presupune a fi iradiată de Kyralina, «odalisca otomană», «fiica iadului», «copil al Satanei», care ar trebui să apară ca o făptură aproape la granița dintre realitate și plăsmuire. Tânăra Iulia Cristea numai curtezană, cu cuțitul între sâni, nu este. Fiică prea grijulie și înțeleaptă nu înnebunește bărbații, mai degrabă e pusă pe hârjoană, se mișcă fără grația parșiveniei. Mama, Kira (Iulia Dumitru), este doar năpăstuită, nu și tragică în disperarea ei. Cred că Dan Pița, de altfel un bun constructor de personaje feminine în atâtea alte filme, nu a fost norocos în alegerea actrițelor. Mult mai bine articulate și interpretate sunt cele masculine (mai puțin naratorul, Corneliu Ulici, dar oricum, poziția lui era ingrată): au forță, au farmec. Mircea Rusu este bruta căreia nu-i poți rezista. Tot mai solicitat în ultima vreme, și pe bună dreptate, Constantin Florescu («brigand levantin») se impune ca un inteligent interpret de roluri secundare, cărora le împrumută o energie perversă. Florin Zamfirescu (fratele cel mare al Kyrei), imaginat într-un decor halucinant, pocăit și înțelept de nevoie în pragul morții, chiar dacă prea limbut în ceasul de pe urmă, vine chiar de acolo, din paginile lui Panait Istrati. Paradoxul este că prin bărbați, nu prin femei, simțim adierea unui parfum al brăileanului revendicat de francezi.
 
 
 
 


 

Cuvinte cheie: castel film, cronica de film, dan pita, ioan grigorescu, kyra kyralina, magda mihailescu, panait istrati

Opinii: